Dialog cu pr. prof. Nicolae Feier la 300 de ani de la trecerea la cele veşnice a Cuviosulului Ierarh Pahomie de la Gledin

  

Părinte profesor,

 Acum 20 de ani, în anul 2004, după o îndelungată cercetare, aţi publicat la Editura Renaşterea a Mitropoliei Clujului  cartea de referinţă „Cuviosul Ierarh Pahomie de la Gledin – Obârşiile, viaţa, nevoinţele, antecesorii şi urmaşii săi” (Documentaţie de canonizare).

Citez cuvintele marelui mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania  pe care le-am găsit în prefaţa la cartea dumneavoastră:

„Cartea părintelui profesor Nicolae Feier îmi oferă prilejul de a solicita Sfântului Sinod înscrierea Cuviosului Ierarh Pahomie ca încă o nestemată în cununa cea neveştejită a sfinţilor români.

Mai mult, îmi oferă icoane în cuvinte ale unor viitori sfinţi mărturisitori năsăudeni ”.  

Cum aţi început cercetarea?

 

Cercetarea asupra vieţii unei personalităţi de acum 300 de ani este anevoioasă şi conţine o investiţie de muncă devotată şi uneori obositoare, cu capcane, cu piste bune şi greşite. Primul sfânt al plaiurilor noastre bistriţene a reprezentat pentru mine o încoronare a unei munci petrecută lângă părintele Academician Mircea Păcurariu, autorul cunoscutei Istorii a Bisericii Ortodoxe Române în trei volume. Şi-a ales dintre studenţii săi viitori colaboratori. Am avut fericirea să fiu şi eu printre aceştia. M-a folosit la grelele cercetări referitoare la documentaţiile de canonizare a sfinţilor români. Ar fi  vrut să rămân la catedra sa, dar drumurile vieţii mele au fost hotărâte de Dumnezeu să fie altele. Mi-am dorit preoţia mai mult decât dăscălia şi cu toate acestea Dumnezeu a hotărât să le slujesc pe amândouă.

De ce vi se spune ,,preot profesor”?

Am primit misiunea de  a introduce ,,Religia” ca disciplină şcolară în toate şcolile de stat din Judeţul Bistriţa-Năsăud. ,,Statutul cadrelor didactice”, arată clar că nu poţi fi inspector şcolar de specialitate dacă nu eşti mai întâi profesor. Aşa că mi-am luat gradele didactice: definitivatul, gradul II şi gradul I. Am avut această demnitate din anul 1990 până în septembrie 2001 când noul Statut prevedea că un inspector şcolar nu poate exercita misiunea decât în două mandate succesive de câte patru ani.

Cum aţi ajuns la Gledin?

Suntem şi eu şi soţia mea de pe valea Şieului. Când  academicianul Mircea Păcurariu a aflat că e vacantă parohia în care s-a născut viitorul sfânt Phomie, i-a cerut arhiepiscopului Teofil Herineanu să mă trimită temporar acolo. Aşa am devenit gledinar timp de 13 ani. Acolo soţia mea a primit post în învăţământ, acolo mi s-au născut copiii şi am reuşit să construiesc acolo o biserică monumentală în vremuri în care autorităţile  promovau ateismul şi erau ostile construirii bisericilor.

Când am ajuns la Gledin absolut nimeni nu mai ştia nimic despre episcopul Pahomie  al Romanului născut acolo, nici despre nepotul său, mitropolitul Moldovei, Iacob Stamati, doar un bătrân numit, Ioan Vlaicu, păstra amintirea unui episcop care a fost adus la Gledin  ,,în desagi”, şi această poveste tristă era legată de faptul că un dascăl monorean a  găsit scris pe o carte de strană (Octoihul Mare) că episcopul greco-catolic, Ioan Lemeny  a refuzat să vină să sfinţească o biserică de lemn în anul 1853, iar monorenii i-ar fi luat în batjocură pe geledinari zicând: ,,La voi în Gledin episcopii vin numai în desagi, batjocorind necazurile noastre cele vechi.”

Într-adevăr, după minuţioase cercetări, care s-au extins şi după canonizare, am constatat pe baze documentare imbatabile că doi vlădici au ajuns în Gledin în desagi.

Cel dintâi a fost Mitropolitul Ardealului,  Iosif Budai, care a fost martirizat la Yeci (Brâncoveneşti) la câţiva km de Gledin, fiind aruncat, potrivit lui Petru Maior,  din Turnul Ţepuşelor în Grapa cu coase, (un horn tapetat cu coase) pentru că nu a vrut să sfinţească preot ortodox un câine, la porunca principelui Ardealului Mihai, Appafi şi a grofului, Ianoş Kemeny.

Crucea lui se afla lângă biserica veche în stânga intrării şi avea inscripţia în greceşte, KYR KYR IOSIF MITR şi anul 1682, în salvonă.

Trupul lui a fost furat noaptea de către Vasile Cristea din Potoc, moşul patriarhului Elie Miron Cristea, fapt pentru care a fost exilat la Topliţa la moara dată de Petru Rareş Mănăstirii Ruga de la Gledin pe care a rectitorit-o şi la a cărei sfinţire a participat.

La aducerea trupului şi la ,,îngropăciunea făcută pe ascuns” (P. Maior) au mai participat şi doi fii de preoţi minori: Ioan Ladoşi din Săcalul vecin şi Petru Pencu din Gledin, viitorul monah şi episcop Pahomie. Ei au fugit în Moldova.

Al doilea ,,vlădică adus în desagi” a fost însuşi episcopul Pahomie care a fosta adus pe ascuns din Kiev în desagi, cusut într-un cojoc păcurăresc, de către arhimandritul Lazăr Ursa, aşa cum reiese dintr-un înscris aflat pe  o Cazanie a lui Varlaam, aflată la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, număr vechi 5536. (În 1981-84 s-a făcut o altă ordonare şi numerotare).
Iată textul:

„Această sfântă carte, cu bune învăţături şi de mare folos sufletesc, o am cumpărat eu smeritul Ieromonah Lazăr, de la Kiev, din cămara Pecerskii din care se vând cărţile la Podolia, când am fost după rămăşiţele răposatului Pahomie, carele a fost episcop la Roman. Văleat 7234 (1725), luna septemvrie, 16 zile.”
„Iar mai pe urmă de la acel eromonah Lazăr o am cumpărat eu erei Irimie de la Apăfaia ... (Apalina, Mureş). (N.B. Anul bizantin 7234 începe în 1 septembrie 1725)
(Arhimandritul Ursa Lazăr era din Gledin şi era rudenie cu Sf. Pahomie. Familia sa de origine mai există şi azi.

 

 

 

Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de către Sfântul Sinod al B.O.R. în 14-15 noiembrie 2006. Pronunţarea oficială a Canonizării a avut loc la Gledin, în data de 14 aprilie 2007.

 La eveniment au participat 37 de episcopi ai SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, precum şi oaspeţi din Bisericile ortodoxe surori, în frunte cu primatul Ucrainei, Vladimir de Kiev. A fost de faţă şi preşedintele Statului Român, dl. Traian Băsescu, precum şi numeroase oficialităţi naţionale, judeţene şi locale.