Dincolo de „Viaţa unui om singur” de Adrian Marino (Ed. Polirom, 2010)

Am întors, cu ceva vreme-n urmă, ultimele pagini ale acestui volum foarte mediatizat, cu o ţinută grafică excepţională, care face cinste întâi dnei. Lidia Bote fost cadru universitar, soţia omului de cultură clujean, sub a cărei egidă a apărut acest jurnal confesiv, încă şi editurii şi tuturor colaboratorilor.

Convorbind cu mai multe persoane din arealul nostru, îndeosebi cu dna dr. dr. Livia Ana- Tătaru, dar şi cu unele din zona Cluj-Oradea, din mediul universitar, unii foşti colegi de generaţie, am constatat o congruenţă de opinii după lectura acestui volum impresionant din multe puncte de vedere. O notă aparte doresc să acord opiniilor dnei. dr. dr. Livia-Ana Tătaru, martor universitar din cadrul Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai”din Cluj-Napoca, această doamnă de înaltă nobleţe sufletească, ce face cinste culturii româneşti prin excepţionala prezenţă ştiinţifică şi prin rectitudinea morală exemplară. Multe din opiniile domniei sale mi le-am asumat, cu inevitabila responsabiliate a acestui act cultural, îndeosebi privitor la condiţia familială şi a persoanei umane a reputatului critic şi cercetător clujean.

Călătorind cu Adrian Marino prin lumea culturală a ultimei jumătăţi de secol XX, constatăm că majoritatea aserţiunilor reputatului exeget sunt îndreptăţite. Multe le ştiam din alte surse, mai mult ca zvon sau le bănuiam, dar acum ne era dat să auzim o voce „dinăuntrul sistemului cultural”, fără complexe, reticenţe, de o francheţe dureroasă adesea. Nu prin actul devoalării în sine, ci prin verismul şocant al celor comunicate. Faptica prezentată are un nucleu de real ce nu poate fi respins. Cu un cuvânt, Adrian Marino a fost un observator acerb, necruţător al personalităţilor culturale de marcă în preajma cărora i-a fost dat să trăiască sau pe care a putut să le cuantifice valoric, de la un George Călinescu al anilor imediat postbelici (perioada când i-a fost asistent universitar la Iaşi), până la Mircea Eliade sau „conglomeratul” cultural al primului deceniu democratic, post 1989. Cu un cuvânt conclusiv, constatăm că dl. Marino, căruia-i acordăm o înaltă preţuire pentru întreaga activitate exegetică, a fost ca om, un constatator necruţător al defectelor altora. O astfel de personalitate putea să fie un procuror incoruptibil, un Pietro ca al italienilor, un conducător de stat ca faimosul iubitor de dreptate Aristide al grecilor, un Marat, însă Dumnezeu i-a hărăzit un loc în lumea universitară şi culturală a ultimei jumătăţi de veac XX. . Lumea în care a trăit Adrian Marino a fost una ce-i părea absolut rebarbativă, în care nu contabiliza decât laşitate, platitudine, oportunism, decadenţă, insolenţă, turpitudine, arivism, meschinărie, servilism.. Nicio rază de lumină. De la nimeni, de nicăieri. Abia câteva persoane sunt oarecum acceptate: Nicolae Manolescu, Emil Hurezeanu…Parcurgem un univers ostil…primordial ostil autorului, univers perceput cu altă măsură a valorilor, similară oarecum eroului lui Montesquieu din „Un persan la Paris”, ca să nu fiu prea acid. Cu adevărat, titlul cărţii este proba peremptorie a unei existenţe exilate între nonsemeni. Nu i-a iubit niciodată şi nici ei nu l-au iubit sau chiar i-au fost ostili. Ei organizându-se în frondă, Marino solitar. Reputatul critic literar răsare din paginile jurnalului său ca un om rece, statuar şi conflictual. Subsecvent, trebuia să se ivească şi ostilitatea mediului cultural, fiindcă ceea ce-i dăm lumii, ne returnează şi încă adăugând dobândă.. „Contumelia si dices, audies”-zic latinii (adică : „Ofense de vei aduce altora, o să-ţi auzi şi tu”). Uneori nici nu trebuie să vorbeşti spre a-ţi exprima disconfortul. Mimica, gestica, tăcerile ne exprimă îndestul, trezind reacţii consonante.

Adrian Marino, în negrăita lui singurătate a atacat şi pe reprezentanţii Bisericii-episcopi şi instituţia Bisericii în sine, fără să fi avut o justificare personală. Închizând universul său în trei cuvinte, „n-a avut dragoste” pentru nimeni. N-a iubit pe nimeni şi nici n-a fost iubit de nimeni. Era cât pe-aici să greşim. În umbra lui a stat totuşi o persoană delicată, iubitoare, generoasă, de înaltă nobleţe, ca un înger al Dumnezeului Preaînalt. Suferind cu nobilă discreţie lipsa reciprocităţii sentimentului, pururi ocrotindu-l, oferindu-i confort material unui „neica-nimeni de pe drum”, de-ar fi să vorbim cu francheţe, iertându-l, sacrificându-se, iubită şi mamă- doamna profesor Lidia Bote. Există piedestaluri pe care se înalţă statuile, piciorul pe care străluceşte lumina lămpii, temelia pe care stau zgârie-norii- neluate în seamă adesea, fără de care statuile şi lampa şi buildingurile n-ar fi nimic în toată gloria lor.. Un astfel de piedestal pentru cel ce a strălucit „volens-nolens” în lumea culturii noastre a fost această soţie şi doamnă Lidia Bote, precum acelea din cele mai frumoase romane cavalereşti. Tu, iubite, cititorule (cititoare) nu vei găsi totuşi un singur rând de preţuire, de afecţiune pentru tovarăşa sa de viaţă, în jurnalul său. Mai mult decât eroare…un păcat! Păcatul nerecunoştinţei. Şi totuşi, dna. Lidia Bote împlineşte legatul său testamentar publicându-i Jurnalul în condiţii absolut excepţionale. Nimic mai frumos decât iubirile veşnice, pe care nu le poate despărţi nici spaţiul, nici timpul, nici mormintele. Închizând cu tristeţe cartea, părea că am ieşit din răcoarea unei dimineţi fără soare, a unei statui care nu are cum să iubească, ce vânează doar „…oboseala, slăbiciunea, toate rele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” ale altora-cum se exprimă patetic Eminescu în „Scrisoarea I”.

Socotim a şti cine e Mircea Dinescu, Eliade, un Eugen Simion, Călinescu sau Manolescu, dar informaţia noastră este permamnent deficitară, singurul posesor al întregului spectru informaţional fiind numai Dumnezeu. Astfel, judecata Lui este singura dreaptă, desăvârşită, veşnică. Iubea Călinescu lucrurile… Ce prostie,desigur! Dar pentru ce nu am fi concesivi? Să iertăm astă slăbiciune prostesc-idolatră la un om altfel mare în cultura vorbelor, precum iertăm greşiţilor noştri (părelnici). Doamne, judeca-vom noi sentenţios şi damnator în locul tău, cum face răposatul Marino? Bine zice dumnezeiescul Apostol Pavel: ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e.” (Cei care nu citesc Noul Testament -prin presa centrală – ştiu că ar fi a lui Marin Preda, care o preia de fapt, făcându-ne să ne prăpădim de râs.

Se mai pune o întrebare fundamentală: pentru ce unii oameni sunt lipsiţi de comoara cerească a dragostei, cei care nu iubesc, parafrazând negativ pe Blaga, „nici ochi, nici flori, nici buze, nici morminte”? Poate pentru păcatele şi devierile absconse din care nu mai pot ieşi: criminali, homosexuali, urâtori de semeni. Poate fiindcă n-au fost iubiţi în copilărie sau adolescenţă. S-au retras în sine ca într-o fortăreaţă-cochilie şi trag cu flinta (sau tunul) în toţi cei care se apropie de cetatea lor sihastră…Adrian Marino pare să fie- după cele consemnate în jurnal- în ultima categorie. Lipsit de dragostea mamei, a unui mediu familial propice, plăpînda flacără a cerescului dar s-a stins şi n-a mai putut străluci vreodată.. Nici Tudor Arghezi, nici Lincoln, Villon sau alţii n-au avut un mediu familial propice, dar lumina iubirii s-a reaprins prin apropierea lor de Dumnezeu. Adrian Marino a fost ostil slujitorilor Marelui Împărat- Bisericii Ortodoxă, episcopului.. De aici solituduinea, perpetua încrâncenare, poziţia retractilă şi ostilă unei lumi percepute ca vrăjmaşă. Nu lui personal,ci unor norme morale pe care socotea că le reprezintă ca un ultim samurai pe metereze. Ştiinţa psihologiei spune însă că de nu vedem nimic bun în copiii noştri de pildă, să-i ducem la psiholog (la un duhovnic) sau să vedem dacă nu cumva noi înşine ar fi cazul să ne consultăm, noi având probleme serioase..

Specia literară a jurnalului, aşa cum o rememorăm din începuturile literare, ca specie, crează o viziune pozitivă asupra propriei persoane printr-o supremă explicitare a sinelui, rectificând posibile păreri mundane. Este un scop cert, conştientizat sau nu. (Însumi am ţinut un jurnal circa zece ani.) Osândind lumea culturală şi proximă, am crede că autorul o face socotindu-se pe sine ca un etalon moral. Cititorul nu-l percepe însă nicidecum astfel.

Mântuitorul IISUS HRISTOS- nume Preasfânt şi veşnic binecuvântat- ne îndemna să iubim pe alţii cu dragostea ce o avem pentru noi înşine. Apoi însă, ştiind că unii nu se iubesc nici măcar pe sine, a spus la modul suprem: „Să vă iubiţi unul pe altul precum v-am iubit Eu pe voi”. Şi cum ne-a iubit Fiul lui Dumnezeu? Până la jertfa propriei Sale vieţi Preasfinte. Adrian Marino seamănă integral cu Legea veche ebraică, ce înregistrează meticulos toate păcatele, defectele, călcările de poruncă ale altora. Legea Iertării şi Iubirii, a Dragostei pentru toată lumea, dragoste care înnobilează şi ridică spre cer, nu pare a fi răsărit pentru el. De aici, solitudinea sa, tragismul existenţial, nemărturisit decât (totuşi meritoriu) în titlu: „Viaţa unui om singur”.. .

„Toţi suntem singuri--spune un personaj regal din „Regii blestemaţi” al lui Maurice Druon. -Şi ar fi deşartă închipuire să credem că nu ar fi aşa în toate zilele vieţii noastre. Poate că Dumnezeu ne-a creat astfel pentru ca numai la El să aflăm alinare şi mângâiere.” Dacă nu L-am aflat, nu L-am căutat în această lume, ce ne mai râmâne? Nimic altfel decât „Viaţa unui om singur”, la modul proustian, kafkian sau bacovian.