De dincolo de mormânt, Adrian Marino aruncă grenade în lumea literară de azi

Cine trecea prin Clujul anilor ’70 sau ’80 ai secolului trecut, avea probabilitatea să întâlnească un bărbat frumos la înfăţişare, „chipeş”, cum spunea George Călinescu (despre asistentul său universitar din vremea când amândoi profesau la Universitatea „Al.Ion Cuza” din Iaşi/1944-’48). îmbrăcat totdeauna elegant, distins, de o mare decenţă, străin de orice frivolitate şi incapabil de compromisuri. Cei care i-au stat îndeaproape, fie şi pentru puţin timp, pot spune că Adrian Marino era un om de caracter - laudă supremă ce se poate aduce-cred-unui intelectual. Pentru a mă apăra de eventuale acuze de subiectivism, voi cita impresionantele cuvinte ale lui Stefan Borbely, prof. la catedra de Literatură a Facultăţii de Litere a Universităţii „B.B.”, rostite la Cimitirul central din Cluj-Napoca în dimineaţa zilei de 19 martie 2005:

„Ne luăm rămas bun de la una din minţile cele mai strălucite ale literaturii române contemporane, Laureat prestigios al Premiului Herder. Adrian Marino a fost – chiar pentru cei pe care-i timora anvergura sa intelectuală - un reper de verticalitate morală, un neliniştitor termen de comparaţie.” (Fugar şi nostalgic îmi aduc aminte de soţia domniei sale, Lidia Bote, care era la catedra de limba franceză, pe vremea când soţia mea îşi făcea studiile universitare pe strada Horea-31, în deceniile sfârşitului de secol XX, iar numele altei doamne, intelectual de marcă, dr.dr. Livia Ana-Tătaru îl vedeam gravat pe uşa cabinetului catedrei de lingvistică. „O tempora! Fugit irremediabilis tempus!”)

La cinci ani de la trecerea dintre noi a reputatului critic literar clujean ( 19 martie 2005), pe când avea venerabila vârstă de 84 de ani, Adrian Marino a lăsat ca legat testamentar publicarea unui jurnal literar „Viaţa unui om singur”, o radiografiere autobiografică a şase decenii de viaţă culturală (şi politică) românească. Autobiografie şi jurnal, opul va apare integral spre mijlocul lunii vitoare (martie) la Editura Polirom (cea care a publicat multe din scrierile laureatei Nobel, Herta Muler). Este cert că viitoarea apraiţie se va constitui ca un autentic eveniment literar, fiind o mărturie culturală de prim rang, nicidecum comodă sau conformistă despre „odiosul mediu literar plin de rânjete sinistre, bârfeli şi imbecile agresiuni şi megalomanii””, „ despre mafiile literare”- a căror caustică prezentare se opreşte la anul de graţie 1999. E bine ca cititorul mediu să ştie că Adrian Marino a fost un exeget excepţional al lui Alexandru Macedonski ( cu a cărui „Viaţă…” şi-a luat doctoratul în 1946) şi a unui număr formidabil de exegeze, asupra cărora nu putem insista, care-l aşează între cei mai de seamă critici literari ai secolului al XX-lea, într-o lume de valori încă insuficient aşezate. Deocamdată, în unele ziare au apărut fragmente incitante din lucrarea sa, care au declanşat reacţii furibunde sau tăceri culpabile, din pricina dezvăluirilor pe care le face criticul literar într-o optică ce contrazice sever clişeele încetăţenite despre memorabile figuri ale vieţii noastre culturale: de la G. Călinescu (încă din anii 1944-’47) la Mircea Eliade, C. Noica, Emil Cioran, Fănuş Neagu, până la „elitele” de azi: Eugen Simion, N. Manolescu, „filosofii-scriitori” Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.R.Patapievici, Nicolae Manolescu.’, Eugen Simion, Mircea Dinescu. Practic, omul demolează, dislocă, dărâmă, demitizează fără reţinere, în încercarea de a spune „adevărul” (mai drag decât toţi ”Platonii” la un loc). Consider astfel că impactul asupra prezentării acestei epoci se va repercuta sensibil şi inevitabil asupra studiului istoriei literaturii noastre în licee şi facultăţi,din cauză că multe le bănuiam, dar le vedem confirmate printr-o mărturie situată dincolo de orice interes. „Scara mea de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice este net deosebită de a mediilor sociale pe care le-am străbătut”- mărturiseşte Adrian Marino, avertizând-ne dintru început. Cauza insolitului demers postum şi-o mărturiseşte cu totală francheţe: „Aş provoca insulte, atacuri şi controverse pe care am dorit să le evit”…

Jurnalul autobiografic are două părţi distincte pentru cititor: perioada represiunii comuniste şi cea postdecembristă, a însingurării trăite în lumea noastră literară şi politică „democratică”, aceasta din urmă fiind caificată drept ”adevărat blestem”. Am spune un veritabil exil interior al reputatului critic literar.

Se cuvine să facem aici o mică paranteză, folositoare, arătând că acest gen de mărturisiri îmi pare a-şi fi avut începutul cu Mark Twain, cunoscutul scriitor american (1835-1910) şi celebra sa scriere:”Vă vorbesc din mormânt”. Liviu Rebreanu a ţinut şi el un „Jurnal” personal (literar şi uman) destul de incomod, din moment ce a lăsat testamentar să fie publicat abia la treizeci de ani de la moartea sa, ceea ce s-a şi înfăptuit în 1984, când cei despre care vorbea, ca şi el însuşi, ar fi fost trecuţi în lumea drepţilor şi nu ar mai fi jenat pe nimeni. Un scriitor ca Radu Petrescu şi cei din gruparea sa literară au dorit apoi ca operele lor să nu le fie publicate decât postum, la relativ multă vreme după discreta „retragere” din lume - atitudini memorabile, nobile şi lăudabile într-o societate în care se aleargă gâfâind după faimă şi renume. Să ne întoarem însă pe „corabia” noastră.

Titlul jurnalului- autobiografie, „Viaţa uni om singur” a criticului literar de la Cluj spune îndestul despre incongruenţele dintre personalitatea autorului şi mediul cultural de la noi şi cu deosebire de după 1993, când realmente a fost ostracizat, pus la index de „mafia culturală”, cum pe şleau numeşte ierarhiile noastre literare . Motivul l-a constituit publicarea în 1993 în revista „Dilema” a Grupului de Dialog Social a „Dosarul(ui) Noica”. Printre puţinele motive de apreceiere a lui Noica, în numitul „Dosar” era apropierea şi înţelegerea acestuia pentru filosofia lui Heidegger. În rest, acuzele curg. Cei care au fost parte a „Grupului de la Păltiniş” - Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H. Roman Patapievici, beneficiind şi de suport politic, nu l-au iertat şi au organizat o veritabilă cabală culturală, punându-l la index pe „insolentul” ardelean. Numitul dosar aborda pentru prima dată, obiectiv (afront impardonabil, nu?) relaţia dintre filosoful Noica şi regimul comunist. Să dezvălui că Noica, marele „guru”, „căpitanul filosofic al naţiunii” a zis - citez: ”Merg la Paris să vorbesc cu Mircea Eliade să susţină nominalizarea lui Nicolae Ceauşescu pentru Premiul Nobel”- era o primejdie pentru proaspăt năpârliţii întru democraţie ai „grupului de la Păltiniş” amintiţi mai sus.

x x

Cei care vor ţine în mâini „Viaţa uni om singur” a lui Adrian Marino, vor fi şocaţi negreşit chiar de titlurile capitolelor : „Marele eşec-George Călinescu”, ,,Căpitanul filosofic” al naţiunii- C.Noica”; „Eugen Simion - un carierist feroce”. Sunt luaţi în tărbacă nume grele, inclusiv Fănuş Neagu, Mircea Eliade, Silviu Lupescu, actualul director al Editurii „Polirom” (care-i publică luna viitoare jurnalul) „elitele” de azi, singurul cruţat părând a fi Nicolae Manolescu, despre care mărturiseşte între altele că „l-am citit cu deosebire după 1889 şi mărturisesc că este un om de valoare”. E singurul pe care nu-l socoteşte „un veleitar”.

Din fragmentele „transpirate” în presa centrală rezultă că între Adrian Marino, asistent universitar al lui G. Călinescu la Iaşi (1944-1947) se stabilise la început o relaţie extrem de amicală, ce s-a deteriorat apoi rapid, până la ostilitate, din cauza „compromisurilor politice cu regimul comunist, făcute cu o ipocrizie şi un cinism în forme uluitoare”. Abia în 1961, după 14 ani deci, socoteşte A. Marino să-i facă o vizită fostului mentor universitar de catedră. Este uluit când acesta i se făleşte ţărăneşte cu lucrurile sale:”covorul acesta a costat 30.000 de lei, acest Luchian valorează 60.000 lei, cutare 20.000 lei”.N-am putea spune cu adevărat dacă George Călinescu a intenţionat să-l agaseze, cum făcea adesea şi Sadoveanu cu Garabet Ibrăileanu, ori cu adevărat ajunsese a preţui obiectele excesiv. Doar el scrisese volumul „Lauda lucrurilor”, nu?. Nici alţi intelectuali – îmi amintesc- nu l-au cruţat pe Călinescu de compromisuri jenante cu comuniştii. Cineva spunea în epocă:”Uite cum merge domnul Călinescu la Universitate cu maşina personală şi şofer, iar Tudorică (Arghezi) aleargă după troaşca tramvaiului!”Aşa se face că este calificat Călinescu drept „ un profitor al boierimii spoliate şi ajunse la talcioc”.

Emil Cioran este blamat pentru „preocuparea de supravieţuire în medii ostile” şi „având practic o singură carte”, remarcă ce o va face şi atunci când ajunge la filosoful Andrei Pleşu, apreciat ca ministru de externe, dar a cărui operă este „cam subţire”.

Lui Mircea Eliade, „cel mai cunoscut dintre românii de peste hotare”,cum este prezentat în manualele de istorie literară de la liceu, i se reproşează cu amărăciune, „indiferenţa pentru drama culturii româneşti din perioada comunistă”; „preocuparea pentru reeditare şi publicitate”. (A. Marino este autorul între altele a impresionantei exegeze: ”Hermeneutca lui Mircea Eliade”-)

Câteva grenade aruncă Adrian Marino spre Mircea Dinescu, parte a acelei „mafii literare care stabileşte scara valorilor”şi pe care-l califică drept; „golănaş suburban, suburbangiu, incult, agresiv şi obraznic”. „amuzant pentru o clipă, dar odios în esenţe”. Tot meritul lui politic de ridicol dizident ar fi că a fugit de acasă, („domiciliu forţat”) când a izbucnit revolta decembristă din 1989. Un fost elev, adult azi, îşi aduce aminte (n.n.) că prin anii ’80, fusese la o întâlnire cu scriitori şi cunoscuse şi pe Mircea Dinescu ce le citise o poezie care avea ca temă un câine ce se urcă pe acoperiş şi face ”pipi” (scuze!). Cu asemenea „iluştri dizidenţi” şi opere precum „Motanul Arpagic” (al A.Bl.) era mai sigur că regimul comunist va fi răsturnat de vânt decât de oameni.

„Elitele noastre culturale fabricate” – G.Liiceanu, H.R. Patapievici, M. Cărtărescu, „papagali cu ifose” par a fi de nescuzat pentru antiromânismul fervent manifestat sub pulpana „modernismului” şi „europenismului”, vehement atacate şi pe drept de dna. dr. dr. Livia Ana- Tătaru la felurite evenimente „ intra et extra muros”( în ţară, în Germania şi alte ţări). Pentru un Patapievici, Eminescu „este mortul din debara de care trebuie să scăpăm” şi alte impardonabile exprimări la adresa poporului român ce-şi hrăneşte viperele culturale.

Nici Silviu Lupescu, directorul Editurii Polirom, nu este ferit de „schije” apreciative, reproşându-i-se că a editat autori pentru publicitate, cum ar fi Dan Stanca şi….Cristian Tudor Popescu.

Reacţiile celor vizaţi şi aflaţi în viaţă au fost foarte diverse, de la acad. Eugen Simion, care spune:”Îl iert pentru ceea ce a spus despre mine”, până la Mircea Dinescu, deranjat mai rău ca un muşuroi de furnici răscolite şi care-l acuză pe fostul deţinut politic vreme de 13 ani- Adrian Marino- că a fost „informator politic”, mirându-se că „nici în mormânt” nu este liniştit... La ce ar mai fi bună funcţia lui M. Dinescu la CNSAS dacă nu să califice pe cine vrea muşchii lui ca „informator politic comunist”?

Mulţumesc afectuos cititorilor, cititoarelor care au avut bunăvoinţa, răbdarea, solicitudinea sufletească de a urmări prezentul demers, promiţând să revenim cu impactul –in extenso- asupra lumii noastre literare după apariţia „in integrum” a volumului, un adevărat eveniment literar printr-o nouă proiecţie ce se oferă asupra ultimei jumătăţi din secolul al XX-lea, literar, căruia i-am fost contemporani şi noi. O facem din credinţa fermă că unele adevăruri trebuie exhumate nu pentru ineditul lor care deranjează, ci pentru că locul adevărului nu este în morminte, ci în inimile celor care iubesc cu adevărat frumosul şi cultura.