Doamna Unirii, Elena Cuza

La trecerea în lumea umbrelor, marele istoric Nicolae Iorga scria, în 5 aprilie 1909: „A murit, la Piatra Neamţ, femeia ideal de bună şi de modestă care a fost Maria Sa, doamna Elena, tovarăşa lui Cuza Vodă. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplitate a fiinţei pământeşti care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus adevărată viaţă cerească asemenea îngerilor. Dintre aceste fiinţe alese a fost doamna Elena, a cărei viaţă întreagă însemnă uitare de sine, iertare pentru alţii, binefacere ascunsă în lume”.

Fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a soţiei acestuia, Ecaterina (Catinca), a trăit între 17 iunie 1825 şi 2 aprilie 1909, copilăria petrecându-şi-o la moşia părinţilor din Soleşti, ţinutul Vasluiului, împreună cu fraţii săi. Primeşte o educaţie îngrijită în familie, învaţă de la o vârstă fragedă limba franceză şi germană, apoi îşi continuă studiile, în particular, cu profesori străini, la moşia unchiului, Constantin Sturdza.

Alesele ei trăsături fizice şi morale o înalţă în ochii lumii intelectuale şi politice, ca şi a oamenilor de rând.

Doamna Unirii trăia extrem de modest, pentru a da la alţii cât putea mai mult, 90% pentru cei nevoiaşi, pentru sprijinirea spitalelor şi a şcolilor; 10% pentru nevoile ei, care se exprimau în plata chiriei, a pensiunii şi a unei rochii pe an. Din aceleaşi sentimente profunde a fondat azilul „Elena Doamna” de la Cotroceni, pentru fetele orfane; în acelaşi timp, se ocupa de educaţia femeilor şi purta de grijă bătrânilor. Sunt câteva motive pentru care i se spunea „Sfânta Principesă Elena Cuza”.

Cuza era opusul ei, era o persoană extrovertită, impulsivă, foarte galant cu femeile. S-au căsătorit în 30 aprilie 1844, la Iaşi, într-un cadru mai restrâns, fără mult fast şi artificii.

După dubla alegere a lui Cuza ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, la 5 şi, respectiv, 24 ianuarie 1859, au început zile triste şi grele pentru doamna Elena.

La îndemnul soţului, în anul 1860, pleacă la Paris pentru a nu se expune intrigilor şi bârfelor de la Curte. În viaţa domnitorului intrase Maria Obrenovici, sârboaică de origine, din cauza căreia atmosfera din preajma lui Cuza era adesea tensionată.

Mama Elenei, Catinca Rosetti, îngrijorată de ce se întâmplă în lipsa ei din ţară, o imploră, într-o scrisoare, să se întoarcă acasă. Abia după 2 ani, la mijlocul anului 1862, revine la Iaşi, rechemată de soţ, pentru a face onorurile Curţii.

Timida şi sfioasa Elenă s-a întors de la Paris schimbată radical, uimindu-şi soţul şi anturajul său prin atitudine, prin încrederea în forţele proprii, prin curajul şi hotărârea de a pune ordine în Palatul Domnesc. Organiza primiri ale unor delegaţii şi personalităţi, ajuta în continuare spitale, făcea tot mai multe acte de caritate.

Împotriva sfaturilor familiei sale de a divorţa, doamna Elena nu se gândea la această variantă ci, dimpotrivă, continua să rămână alături de Cuza, făcând chiar supremul gest de a accepta să-i înfieze pe cei 2 copii nelegitimi, Alexandru şi Dimitrie.

După abdicarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, familia domnitorului a părăsit ţara, trăind un timp scurt la Viena, apoi la Paris, la Florenţa în Italia şi, în cele din urmă la Heidelberg în Germania, locul unde domnitorul avea să moară la 3/15 mai 1873, în urma unei puternice răceli. Abia în anul 1907, Elena Cuza a reînhumat osemintele soţului în cavoul bisericii din Ruginoasa.

Doamna Unirii s-a stins din viaţă la 2 aprilie 1909, în vârstă de 84 de ani, fiind înmormântată la Soleşti, la moşia părinţilor. A cerut ca ceremonia înmormântării să fie fără funeralii naţionale, să nu participe nicio persoană oficială, să nu se ţină discursuri, să fie dusă cu dricul săracilor şi să fie slujită de un singur preot.

Modestă a trăit în viaţă,. Modestă a trecut în veşnicie.