Doar conotații

     Adică niște nuanțe la splendidul comentariu*, făcut recent de către David Dorian, în „Răsunetul”, proaspetei cărți semnate de Jenița Naidin - „Crâmpeie de Viață” (Ed. Napoca-Star, 2021).

     Felicitând-o la telefon pe scriitoare, pentru această plăcută faptă editorială, i-am spus că, după cronica comentatorului bistrițean, mie, cel din... occidentul județului Coșbuc-Rebreanu, nu-mi rămâne decât să alcătuiesc un fel de post-scriptum la textul acestuia. Ceea ce și urmează:

     Încă de pe copertă, cititorul află structura cărții: „Convorbiri cu Menuț Maximinian”. Or, convorbirea presupune dialog, însă aici comunicarea se realizează, mai degrabă, dintr-un serial de întrebări, deci e un prelung interviu, menit să releve crâmpeie din viața cuiva și, în situația de acum, din postura de scriitor, publicist, editor, eseist.

     Cine cunoaște cărțile doamnei Jenița Naidin, publicate până acum, poate fi sigur că intervievata reafirmă bucuria ei de a fi avut puterea, capacitatea sufletească și intelectuală de a se împărtăși plenar din orizontul  creștin-ortodox al existenței. Și în această carte, aproape nu e pagină în care să nu fie invocat Dumnezeu și o seamă de percepte patristice, secvențe de teologie întâmplate de-a lungul vremii. Depănarea unor episoade din anii săvârșiți „pământește”, mărturiile pe seama credinței în Divinitate se desfășoară sub pavăza a ceea ce Jenița Naidin numește „averea adevărată”, adică: „Pacea minții, a Sufletului, seninătatea, relaționarea armonioasă cu semenii și credința în Dumnezeu.”

     E firesc de adăugat mărturisirea aceasta: „Am trăit mare parte din viața mea în solitudine și singurătate, dar am răzbit prin Rugăciune, Muncă și mintea lui Dumnezeu.” Mărturisesc că, pe parcursul lecturii acestei cărți, mă încolțea din când în când, gândul că acest volum ar fi fost potrivit să se intituleze mai degrabă „Crâmpeie de liturghii”. A se vedea, de pildă, paginile 20-67 ș.a.

     Ajuns în postura aceasta, cititorul poate avea un spor de curiozitate pentru calitatea întrebărilor pe care zisul partener de  convorbire le are în a realiza acest neobișnuit „curriculum vitae”. Și, într-adevăr, Menuț Maximinian știe să întrebe, incitant, frumos, uneori cu un fel de viclenie amabilă (desigur, din postura celui care o știe pe scriitoare și cunoaște arealul creației sale).

      Transcriu câteva:

     „Cuvintele ne salvează? Ne sunt prietene?”

     „Putem să ne izolăm în lumea frumosului literar și filosofic?”

     „Simțiți o comuniune cu cititorii?”

     ”Vorbiți de un medicament duhovnicesc /.../ Care este acest medicament?”

     „Dacă punem lacrimi în compoziția cărții, ce iese?”

     Spre final, Jenița Naidin este întrebată: „Ce ați spune despre scriitoarea Jenița Naidin?”

     Și Jenița Naidin răspunde, fără ezitare: „Am o impresie foarte bună despre mine.”

     Ei bine, spre norocul ei, nu poate fi crezută. Mai ales pentru acest „foarte”.

                                                                 Cornel Cotuțiu

_______________________

*... Din care însă putea lipsi aprecierea despre scriitoare, că e „aflată la capătul drumului.”