DOCTRINA DREPTEI

Acest concept îşi are originea în modalitatea prin care s-a adoptat o decizie majoră în cadrul Adunării Constituante a Franţei din anul 1789. În ideea simplificării procedurii de numărare a voturilor, adepţii conservării prerogativelor regelui s-au aşezat în dreapta Preşedintelui Adunării, în timp ce adversarii lor s-au aşezat în stânga.
Doctrinele politice nu sunt simple liste de propoziţii, ci structuri discursive vii care se raportează direct la mediul politico-social din care provin formulele specifice de clasificare şi construcţie doctrinară, sunt rezultatul unui efort deliberat de ajustare specific fiecărei culturi politice şi intelectuale.
Dreapta face apel la tradiţie, ordine, morală, credinţă, familie, iar liberalismul este considerat principalul exponent al dreptei. Dreapta are o viziune mai pesimistă asupra naturii umane şi fără să considere că omul este neapărat rău, pleacă de la ideea că ceea ce este rău în interiorul său constituie o primejdie permanentă.
Liberalismul are cea mai îndelungată istorie, este centrat pe individ şi are drept premise libertatea individuală, iniţiativa privată şi limitarea puterii statului. Reglează relaţiile între oameni fără intervenţia inoportună a statului. Privilegiază mecanismele de piaţă, considerate ca fiind singurele forme care permit existenţa unei societăţi capabile să asigure libertatea individuală.
Conservatorismul. Faimosul dicton al contelui Falkland, „Atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic.” Edmund Burke, fondatorul gândirii conservatoare, fixează jaloanele de bază ale conservatorismului, omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia este fundamentul societăţii civile, societatea este produsul natural, organic al evoluţiei istorice treptate, instituţile existente întruchipează înţelepciunea generaţiilor trecute. Comunitatea est mai presus de individ, drepturile oamenilor derivă din îndatoririle lor, răul este înrădăcinat în natura umană, nu în instituţiile sociale, exceptând sensul moral, oamenii sunt inegali, organizarea socială este complexă şi presupune existenţa diferitelor clase şi grupuri.
Creştin-Democraţia. Partidele creştin-democrate au apărut ca reacţie la atacurile asupra Bisericii şi catolicismului. A încercat să umple golul dintre liberalism şi socialism, între individualism şi colectivism, având în acelaşi timp şi valori independente de aceste curente de gândire, cum ar fi morala creştină sau subsidiaritatea. Creştin-Democraţia este asociată în multe ţări ideii de neoconservatorism şi promovează respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa, familia.
Elementul clasic liberal, pro-piaţă, a ajuns principalul motor al mişcărilor de centru-dreapta din lume. Până în perioada interbelică, liberalismul clasic şi conservatorismul erau două forţe antagonice. Logica pieţei libere şi a emancipării individuale, acceptarea şi chiar teoretizarea schimbării sociale radicale de către liberalism, intrarea de multe ori în contradicţie cu legea conservatoare, care punea accent pe continuitate, organicism comunitar şi stabilitate. Cele două curente au fost forţate să coabiteze pentru că au fost comasate de presiunea totalitarismelor de dreapta şi stânga.
O construcţie politică nu este posibilă la un nivel cu adevărat modern, fără a răspunde la provocarea doctrinară. Prima provocare este cu precădere domeniul şi responsabilitatea oamenilor politici, cea de-a doua însă revine cu precădere în sarcina intelectualilor publici, comentatorilor politici şi publiciştilor.