DREPTATEA din 1930. Iuliu Moisil – Ardeleni în clerul românesc din Principate

Din gazeta „Dreptatea” (an. IV, nr. 689, din 27 ianuarie 1930) merită citit articolul (nesemnat) „Ardelenii în clerul românesc”, care este, de fapt, un extras „din monografia „Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul 1918-1925”, scrisă de profesorul Iuliu Moisil. Această monografie cuprinde „Ardelenii trecuți peste munți care s-au manifestat în toate ramurile vieții cetățenești”. Este amintit faptul că „ciobanii din Ardeal își duceau turmele din Carpați pentru iernat spre sud, în Dobrogea și vechea Turcie”. Mulți s-au așezat în Principate și au format „colonii, sate, orășele, ridicând bunăstarea provinciilor”. În cuvântarea sa, Î. P. S. Patriarhul Regent, la marile serbări de la Constanța, din octombrie 1928, afirma că „La menținerea românismului în Dobrogea până la 1878, biserica a fost puternic ajutată și Românismul mult întărit și lățit de adânc bisericoșii ciobani români din Ardeal”. Cei cuprinși de sentimente religioase „s-au retras între zidurile mănăstirilor pentru a medita asupra vieții pământești și cerești, călugării, care își au partea lor”. „Astfel, din sânul preoților și călugărilor ardeleni se ridică mai mulți episcopi și mitropoliți”. Sunt amintiți:

• „Erachul Gavril Bănulescu și mitropolit al Moldovei din Bistrița-Năsăudului în 1746”;
• Stamati Iacob II, mitropolit al Moldovei la 1792, „care ura pe Greci, el fiind cel dintâi în contra pedagogiei grecești”; a fost influențat de ideile franceze ale acelor vremuri și a tradus romanul francez „Cretil și Andronius”;
• Gheorghe Ieromonahul, „arhimandrit stariț al Mănăstirii Cernica (Ilfov). A venit din Ardeal și s-a călugărit, a umblat pe la Țarigrad, Sf. Munte, pe la mănăstirile din Moldova, apoi la București”. Mitropolitul Grigorie, „știindu-l un om cuvios și vrednic de a deschide o școală duhovnicească de petrecere monahicească cu viața de obște […], l-a trimis la Cernica, care era în ruine și el a refăcut-o de tot”. „Pentru vrednicia lui a fost numit arhimandrit”. A murit în 1806.
• „Apoi, Dionisie Romano, născut în Săliște (Sibiu), în 1806, profesor în seminariu (1832) și vicar al episcopiei Buzăului (pe la 1836), precum și director al tipografiei episcopale”. Pe la 1855 era arhimandrit, în 1861 arhiereu și locțiitor de episcop la Buzău, apoi la Huși – titular și transferat din nou la Buzău. A murit în 1873. El este cel ce „a strâns o mare bibliotecă ce se păstrează și azi la Academia Română”. De asemenea, a tradus „Confesiunile Sf. Augustin, strălucitul Geniu al Creștinismului” de Chateaubriand, „Manualul adevăratului religios”, „Mângâietorul celor întristați, celor bolnavi și celor bătrâni”. A fost unionist aidoma lui Filofteiu, „adânc iubitor de neam”; ultimele sale cuvinte au fost: „Doamne, nu pedepsi România după păcatele fiilor ei!”, cuvinte săpate și pe mormântul său.
• Mitropolitul Dionisie Lupu, ocrotitorul lui Gheorghe Lazăr și părtaș la întemeierea primei școli înalte românești din București.
• Nifon Bălășescu, călugăr, pe la 1872, învățător la școala comunității române (azi școala nr. 1) din Tulcea. Muteșeriful Ismail Bei al Dobrogei, care ținea la români, a dorit ca școlile și bisericile din întreaga Dobrogie să funcționeze bine, l-a însărcinat pe Bălășescu să înființeze școli în toate comunele românești. „Din cauza dușmăniei străinilor (Bulgari, Ruși, Tătari…) n-au avut însă durată”. În Ardeal, Bălășescu a participat la adunarea românilor de la Blaj din 1848 și a fost membru în comitetul național permanent. În 1835 a ajuns la București, unde a fost profesor la seminarul mitropolitan. Între anii 1847-1848, a tipărit un dicționar latino-român. A murit în anul 1880.
• George Ghenadie Popescu, teolog, născut în 1808, în localitatea Murani din Banat. A făcut studii juridice la Pesta. În 1853 a fost chemat și pus de Grigore Ghica ca director al nou înființatului seminar de la Mănăstirea Neamț, de unde a trecut la Seminarul Central din București, ca profesor de limba latină, iar din 1864 ca director. A murit în 1876 ca arhimandrit.
• Râmniceanu Naum, originar din strămoș ardelean de lângă Sibiu, a trecut în România să scape de unire. S-a născut în 1764, din protopopul Bucur, în localitatea Corbi, în Muscel. Dus la București, învață grecește și românește. La 15 ani a fost hirotonit ca diacon. În 1784 a fost tuns monah la mănăstirea Horez. Din cauza războiului austro-turc a fugit în Ardeal. S-a întors în anul 1795, devenind învățător particular. A fost hirotonit ca preot la Buzău, iar în 1802 a ajuns protosinghel. A fost un mare admirator al scrierilor lui Petru Maior. La vârsta de 68 de ani s-a retras la mănăstirea Cernica. Aici, a tradus „Istoria bisericii universale” de Meletie. A murit în anul 1839. Pe lângă scrieri didactice și religioase, „presărate cu reflecțiuni patriotice”, are și opere istorice: „Epifonematele, două scrieri între un Moldovean și un Muntean”, „Cronica (1768-1812 și 1812-1827)”, dar, mai întâi de toate prețioasa „Istorie a Zaverei”. A încercat să scrie și poezii și, se pare că a reușit destul de bine pentru acea perioadă. Manuscrisele sale, scrise în română și greacă, se află la Academia Română. A reușit să publice câteva în „Biserica ortodoxă”.
• Scriban S. Neofit s-a născut în 1803 în Burdujeni dintr-o familie originară din Ilva Mare. Studiile le-a făcut la Iași și București. În 1822 devine călugăr, în 1833 preot, în 1836 predicator al mitropoliei din Iași. Prima sa carte a tipărit-o în 1838 și poartă titlul „Catihis al bisericii ortodoxe”, scrisă cu litere latine, „ceea ce nu fusese până atunci în Moldova”. La mănăstirea Neamț, a deschis o școală națională pentru călugări, iar în 1844 a publicat „Codul canoanelor bisericești”, numit „Pidalion”. În 1846, a ajuns profesor al seminarului din Iași, unde a predat până în 1862, istoria universală și a țării, limba greacă, retorica și filosofia. A fost și rectorul seminarului. După războiul Crimeii, românii au dorit unirea principatelor, la care au luat parte Neofit și fratele său, Filaret. Neofit a fost președintele comitetului unionist, în casa sa, având loc adunările secrete. A trecut și în Muntenia, unde a făcut propagandă pentru unire. A fost ales și în divanul ad-hoc. În 1861, îl felicită pe Cuza pentru unire în numele clerului. A fost ridicat la demnitatea de arhiereu cu titlul de arhiepiscop de Edessa (in partibus). Între anii 1872-1884, a trăit în Burdujeni, lăsând prin testament ca banii și casa să fie folosiți pentru construirea unui spital. „A lăsat multe scrisori tipărite: 24 opere și apoi manuscrise”.
• Scriban S. Filaret, frate cu Neofit, s-a născut în 1811 în Burdujeni. A studiat la școala Trei-Ierarhi din Iași, iar din 1830, la Academia Mihăileană. În 1837 a fost numit profesor de limba franceză, română, aritmetică și istorie. Mitropolitul Veniamin l-a trimis la Universitatea din Kiev să învețe teologia. În 1842, universitatea îl declară „magistrum sacrosanctae theologiae humaniorumque litter  arum”. „Apoi, fu numit rector și profesor la seminarul „Veniamin”, unde a funcționat 18 ani”. Ca arhimandrit, a devenit egumenul mănăstirii Socola. A elaborat regulamente și a scris multe cărți didactice. În 1852, a fost ridicat la rangul de episcop in partibus de Stravropoleos. A fost un mare patriot, a militat pentru unirea principatelor. A fost membru în divanul ad-hoc. S-a retras în viața privată la via sa de lângă Iași, unde a decedat în 1873. Știa perfect limbile franceză, rusă, citea cu ușurință în latină, greacă veche și modernă, ebraică și germană. Din păcate, cele mai multe din lucrările sale nu s-au tipărit.

• Scriban Teoctist a fost arhimandrit. A urmat studii la seminarul Socola, iar celelalte la Kiev. A fost administratorul Basarabiei, apoi profesor de teologie la Seminarul Central din București până în anul 1872, după care a trecut la Iași ca director al seminarului de la Socola, unde, lovit de paralizie, s-a stins din viață.
• George (Gherman) Vida, la origine maramureșean, a trecut în Moldova, ducând cu sine „Cronica” lui Șincai, cerând să se permită tipărirea ei. La Buda, G. Vida a tipărit o „Gramatică franceză”. A fost dascăl în mai multe familii moldovene.
• Icratie, unchiul episcopului Dionisie Romanul, a ajuns dascăl al țârcovnicilor de la Antim, apoi, profesor, împreună cu Bălășescu.
• Ioanichie Stratonichis a fost arhiereu, contemporan cu Gheorghe Lazăr, a jucat un rol important pentru refacerea bisericească. „S-a născut în Săsciori, aproape de Sebeșul săsesc”. A învățat carte la școala de la Colțea și a îmbrăcat haina monahicească, dobândind darul preoției. Pentru vrednicia lui a fost cinstit cu titlul de episcop, fără eparhie. „Banul Dinu Crețulescu i-a dat spre locaș casele de la biserica Crețulescu și tot venitul cât va trăi”. Din venit, a făcut îmbunătățiri la bisericile: Sf. Gheorghe, Crețulescu, Cernica, Sf. Vineri. „A dus o viață milostivă până la vârsta de 80 de ani” a spus Eufrosin Poteca la înmormântarea lui.
• Dobrin Ioan, părinte schivnic din comuna Bucium (Făgăraș), care a stat la mănăstirea Cernica până în 1929, când a decedat. Biserica Întregirii Neamului din Bucium s-a construit pe pământul donat de el, acolo, cândva, înălțându-se mănăstirea Negru Vodă.

                                                                                          Icu Crăciun