Nașterea publicisticii ardelene

Vechiul entuziasm pentru tradiția Romei apusese aproape total în a doua jumătate a secolului 18, în același timp cu scriitorii care nu reușiseră să lase urmași de nădejdie. Drumul spre învățătură la Viena și Roma încetase, acum asistăm la un timp de stagnare, neproductiv de cărți, acum se pregătesc doar oameni care vor crea, puțin mai târziu, curente. Tipografia din Buda a oprit în anul 1830 lucrările în limba română, iar negustorul de cărți Caracalechi pleacă la București. Chiar și în timpul lui calendarele se transformaseră într-un banal articol de negoț, de pildă cel din anul 1833 are ceva din germană despre cultura tabacului, rețete de sirop și zahăr, ceva despre ,,prăsirea pomilor,,, iar ca material literar,, ,,Theofronul,, tradus de Teodorovici.

         Blajul rămâne, totuși, un bun centru de învățătură. Aici se făcuse un gimnaziu din școala superioară pentru laici, asemănător cu gimnaziile sașilor și cele iezuite din Ungaria. Acest gimnaziu, în care se făcea gramatică, sintaxă, retorică, poetică, a început să se numească ,,liceu” având aceleași norme de învățătură ca și iezuiții din Ungaria, acum se adaugă și cei doi ani de ,,filosofie,, și astfel se ajungea la șapte clase. Cei care absolveau aici puteau rămâne ca preoți sau profesori în serviciul neamului, uneori unii însă mergeau să facă Dreptul la Cluj, pentru a deveni avocați, magistrați, funcționari. De aceea am avut parte de o nouă renaștere literară după anul 1833, pe urmă renașterea politică din aceeași vreme, îndemnată și de ideile revoluționare ungurești contra regimului austriac. În sfârșit avem în desfășurare și opera de organizare bisericească și culturală pe care generația aceasta de tineri intelectuali o săvârșește până după anul 1850.

         Cei care erau neuniți cu Roma  aveau puține școli, în Ardeal episcopul Moga nu reușește să organizeze, la reședința sa în Sibiu, un seminar adecvat pentru preoții săi care se formau prin scurta ascultare vreme de câteva săptămâni, a unui curs de citire și scriere și în special de cântări bisericești.

         La Arad funcționa școala de învățători ,,Preparandia” încă din anul 1808. Ca profesori aici erau Loga, cel mai important dintre ei, Alexandru Gavra, Constantin Dimitrie, toți aceștia dădeau învățători pentru sate, precum și directori districtuali și locali de ,,școli naționale”.

         De la 1823 avem la Vîrșeț școli clericale mai bune decât cea de la Sibiu, întâlnim aici, ca profesor, un preot, Dimitrie Petrovici. La Caransebeș găsim o școală grănicerească făcută din banii dați de împărați grănicerilor români. Un învățător al tinerilor era aici Gheorghe Andreevici.

,,Strămutarea,, unor dascăli ardeleni în Principate

În această vreme nepăsătoare asistăm la ,,strămutarea” unor dascăli ardeleni în Principatele Române, dascăli care iubeau nespus cartea românească. Primul dascăl care a trecut munții pentru noua școală a Regulamentului Organic, a fost Moise Nicoară, care își va zice Nicorescu, un bănățean, corespondent al lui Petru Maior. El fusese chemat pentru a fi director al Colegiului, însă nu a putut obține acest post pentru că nu s-a înțeles cu prințul Știrbei, creatorul învățământului reformat și a trebuit să ocupe un post de inspector al școlilor din aceste ținuturi. Nu a stat prea mult aici și a plecat în Rusia. Asachi îl cheamă în Moldova pe Bojinca, ajutorul literar al lui Caracalechi, unde Mihai Sturza l-a făcut jurisconsult în locul lui Flechtenmacher. Un brașovean din neamul de preoți Tempea, fost protopop, venise în țară din Ardeal, după anul 1835, pentru a conduce noul seminar de la Râmnicu Vâlcea, construit de Vlădica Neofit. Seminarul și-a deschis cursurile la 8 noiembrie 1837, având 30 de școlari. Era ajutat de preotul V. Teodorescu, căruia i se spunea Ardeleanu și printre alți profesori chemați la Râmnic, întâlnim doi ardeleni, Ioan Procopie și Gavril I. Munteanu, vărul lui Aaron din Vingrad, născut în 1812. El a început să tipărească, în 1838, o traducere din germană a unor ,,Meditații religioase”. Gavril Munteanu a venit apoi la Seminarul din Buzău care fusese întemeiat la 15 august 1836 de Vlădica Chesarie, ardelean de origine. Această școală avea 20 de elevi care studiau aritmetica, fizica poporală, teologia, retorica, economia rurală. Munteanu a participat și la lucrările unei tipografii adusă pe timpul lui Alexandru Ghica, de unde au ieșit mai multe foarte importante cărți bisericești, cu nimic mai prejos decât cele tipărite de Veniamin la Mânăsatirea Neamț, sau cele ieșite de la tipăritura din Buda. În anul 1839, Munteanu tipărește și publică la Buzău traducerea sa ,,Meditații religioase”, precum și o foaie pentru clerici, ,,Vestitorul bisericesc”. Ajutor i-a fost învățătorul ierodiacon Dionisie Romano din Săcele, născut în anul 1806, crescut la Mânăstirea Neamț. Această foaie pentru clerici cuprindea, într-o bună limbă românească, cronici despre iarnă, despre providență, erau scrisori și discursuri ale episcopului Ilarion de la Argeș.

         La Buzău întâlnim ardeleni în viața bisericească, aici avem o bogată activitate literară și tipografică. Pentru prima dată apar ,,Împărțirea de grâu, Puțul, Sf. Ioan Gură de Aur, traducere făcută de mitropolitul Grigore, la Mânăstirea Neamț. De asemenea se dă o nouă ediție a ,, Evangheliei și Mineielor”, cu litere aduse din Ungaria. Un alt tânăr ardelean de prin zona Sibiului, din sat de la Hașag, este Nicolae Bălășescu, care este chemat la București unde a fost numit ,,profesor primar” la Seminarul de aici, înființat la 2 septembrie 1836. Bălășescu predă teologie morală, istoria bisericească și logica. În anul 1840 Eliade îi publică în ,,Curierul de ambe sexe” o cuvântare ținută de ,,Anul nou înaintea Domnului”, pentru ca în 1839 să-i publice încă una pe care o compusese de pe poziția de profesor.

         Așadar prin ardeleni au fost întemeiate în Principatele Române toate școlile bisericești de atunci. Bojinca adusese și alți ardeleni, de pildă pe Dimitrie Stoica, profesor la Seminar, sau Gheorghe Vida, gramaticul, călugărit Gherman, care preda greaca și latina în 1843. Eftimie Murgu, din Banat, predă un timp la Iași, chemat de Bojinca și de aici pleacă la București, unde, amestecându-se în politică, își creează neplăceri și se întoarce în Banatul său. În locul lui Murgu la catedra de filosofie a rămas alt ardelean, un moț, M. Cîmpeanu care, încă înainte de sosirea lui în Moldova, reușise să traducă o gramatică ungurească după Emeric Salci. În anul 1836 vine la Cerneți, ca profesor al școlii naționale, Ioan Maier, apoi Marinescu, de loc de lângă Blaj, unde s-a născut în anul 1811 și care studiase la Blaj și Cluj, filosofia și dreptul. Pe urmă , datorită lui Ghica Vodă, obținu direcția înaltei școli de la Craiova.

         În general, ardelenii veniți în Țara Românească și Moldova, ajungeau dezamăgiți pentru că n-aveau cultura istorică necesară pentru a înțelege cât de greu și încet își schimbă un popor viața morală și orientarea culturală. Acești ardeleni erau obișnuiți cu o viață liniștită, cinstită. Ardelenii erau susținători, normali, ai unei unice vieți naționale, fără deosebire de clasă, de aceea ei se iritau văzând în Principate urme solide ale regimului medieval de clase, ale boierimii slavo-bizantine. Ardelenii erau admiratori ai marii filosofii apusene, în frunte cu cea germană, de aceea nu puteau înțelege și erau indignați de indiferența pentru moravuri, de slăbiciunea pentru cuvânt, prea marea infiltrare a culturii franceze.

Apariția noilor scriitori în Ardeal

         De la un timp tinerii intelectuali din Ardeal nu mai erau chemați în Principate, ca mai înainte, pentru a ocupa catedrele de teologie, latină și filosofie. După anul 1830 trei tineri intelectuali ies în evidență prin cultura deosebită captată în solida școală de la Blaj și prin originea lor sănătoasă din satul românesc. Nici unul nu este istoric, nici unul nu este cultivator al limbii române, acești tineri băieți de preoți și țărani își cunosc bine propriul popor.

         Timotei Cipariu este cel mai personal și mai născocitor de idei, om cu o putere remarcabilă pentru studiu. S-a născut la 21 februarie 1805 în satul Pănade, sat de iobagi, de-a lungul Târnavelor, spre Blaj. În 1828 predă în limba latină, filosofia, după ce ajunsese preot, fără a îmbrăca însă tunica călugărească. În 1830 predă patru ani teologia dogmatică, după ce-l înlocuise pe Dimitrie Caian. Începând din 1834 tâlcuiește Biblia, iar din 1833 are în grijă o tipografie unde apare ,,Orologeriu”. Cipariu tipărește ,,Ecloga”lui, unde găsim versuri curate într-o frumoasă limbă românească. Începând cu anul 1835, Cipariu intră în relație cu Eliade pentru a cunoaște noul scris din Țara Românească.

         Simion Bărnuțiu se trăgea din Bocșa românească unde se născuse din părinți țărani, la 21 iulie 1808. Absolvă un gimnaziu de cinci ani și vine la Blaj pentru gimnaziu și filosofie, după care urmează trei ani de teologie. În 1832 ajunge profesor de istorie universală și de filosofie. În 1839 Bărnuțiu trece ca profesor de filosofie la ,,liceul episcopesc”, unde predă filosofia în limba română. După el, filosoful nu era sortit a fi un scriitor sau un jurnalist, iar învățământul, în forma lui cea mai de sus, este menirea lui. A ajuns astfel la filosofia dreptului și la Dreptul constituțional. În opinia sa trebuia să se ivească un ideal românesc și trebuia deșteptarea interesului politic între români.

         Gheorghe Barițiu a fost cel mai original dintre cei trei. Dorea rămânerea în țară pentru a ajuta cultura rămasă mult în urmă. Este fiul parohului Ioan Pop. Face gimnaziul la Blaj, după care merge la Cluj, pentru cursul superior, unde studiază filosofia la universitate. Se întoarce la Blaj unde urmează cursuri înalte de teologie. Predă fizica la Blaj. Barițiu este talentat la scris. În 1835 a scris cântecul ,,Înstrăinații”, cu câteva versuri reușite. În 1834 vine la Brașov unde găsește trei Biserici între care ,,Sfântul Nicolae”, foarte bogată, dar și o școală în suburbii, care însă nu avea nici măcar trei clase bine organizate. Găsește totuși un început de școală bisericească. Dorește să facă din Brașov focarul învățământului românesc din Ardeal. În 1835 își termină studiile teologice și vine cu deviza că doar școala poate sprijini acțiunea mântuitoare pentru români. Ajuns dacăl la Brașov, la școala unde se preda istorie, geografie, limba germană, limba latină, Barițiu oferă o cuvântare, prima lucrare literară a sa, în 1837 iulie, la examenul școlii la care era el director. Spune despre mărturisirea greșelilor neamului românesc, neajunsurile acestui neam, datorită îndelungatei năvăliri a barbarilor, a culturii slavone, frământările dintre uniți și neuniți, în Ardeal, războaie, românii să-și înalțe propriile lor lăcașuri de învățătură și să nu se mai ducă la școli străine, douăzeci de familii își pot ține o școală, iar în aceste școli să domnească un spirit nou al pedagogiei iubitoare. Barițiu dorea și o școală comercială cu lecții de specialitate, cu istorie universală, istorie naturală, geografie superioară.

         Primele publicații în Ardeal

         Un german din Frankfurt, Gott, așezat la Brașov, face să iasă acolo prima foaie a românilor din Ardeal. În 1837 și cu sprijinul financiar al largului negustor român Rudolf Orghidan, apare o publicație săptămânală, o ,,Foaie a duminecii.” În 1837 Bărnuțiu ia publicația pe seama sa, schimbându-i numele în ,,Foaie literară”, iar la 2 iulie îi dă o altă denumire, ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”. Începând cu 12 martie 1838, Bărnuțiu începe tipărirea unei foi politice, ,,Gazeta Transilvania”, format mare, pe hârtie foarte bună. ,,Foaia” le-a adus românilor ardeleni poezia și proza lui Eliade, traduceri din Lamartine, oricum, scopul urmărit al publicației acesteia este de a face cunoscut în Ardeal literatura cea nouă, relativ bogată, din Principate, literatură care răzbătea foarte greu prin cenzura austriacă. Prin această ,,Foaie”se văd discuțiile de gramatică dintre Eliade și Negruțiu, se văd ,,Șalul negru” sau ,,Uriașul Daciei”, se văd tinerii poeți moldoveni, găsim ceva din ,,Iliada” și Alexandrescu, sau oda lui Flechtemacher către Vodă Ghica. Barițiu are articole despre Richelieu, Maria Stuart, Anna Boleyn, Vlădica Orăzii, ba chiar și traduceri din Schiller și Goethe. Barițiu publică articole de direcție, așa ceva nu se mai văzuse în Ardeal, frumoasă este și ,,Privirea peste ținutul Hațegului”. Un adevărat strigăt de iubire pentru ținutul natal, ,,Frumoasă Transilvanie, dulce patrie, clasică, pământ sfânt, maică cu durere.”Din 1839 Barițiu vine cu o nouă rubrică în revista sa, vrea să primească datine, proverbe, știri de istorie și arheologie, iar polemica să nu aibă ,,atingeri” personale.

         Cipariu respige latinismul celor vechi și încercările de ,,italienizare” tip Budai Deleanu, iar limba are tot ce-i trebuie ca material și norme, atrage cuvintele care i se potrivesc și respinge pe cele care nu i se potrivesc. Într-un articol despre slavonisme, Cipariu spune apăsat că vremea a ,,sfințit” aceste elemente vechi și esențiale ale limbii române, strămoșii neluându-le la întâmplare. Doar limba va decide soarta slavonismelor, unele vechi vor fi eliminate și oricum, neologismele nu trebuie să la înlocuiască imediat pentru a nu ajunge într-un nou grai pestriț. Limba română nu este o limbă latină stricată, ci o limbă care-și are rosturile ei intime și odată finalizată o limbă, n-o poate da la o parte nimeni, el nu crede în romanitatea noastră absolută și chiar tăgăduiește valoarea probantă a inscripțiilor latine de pe teritoriul românesc. De aceea nu privește cu entuziasm introducerea literelor latine.

         Mult timp Blajul n-a avut gazetă. În 1839, obținând autorizația guvernamentală, încearcă să apară o foaie de sâmbătă, ,,Nunciul”, mai mult științifică. Însă nu a apărut niciodată, o putea scoate Cipariu, dar ceilalți nu au dorit să-l recunoască lider.