Dublu autoportret, și cu cititorul, triplu

  Când citeam, în urmă cu câțiva ani, mai exact doi, în 2022, cartea „Povestiri despre oameni obișnuiți”, scrisă de către Varujan Vosganian, descopeream un prozator savuros, un povestitor deplin, cu stil, cu umor, cu simțul realității și cu resurse de creație inepuizabile. Povestirile de atunci, înșirate ca mărgărite sau pe clapele unei claviaturi nobile, știau să cânte, alegându-și notele cele mai potrivite, pentru ca partitura să fie desăvârșită. Am amânat să scriu despre acea carte. Între timp, Varujan Vosganian a devenit președintele Uniunii Scriitorilor din România și, lucrul și mai important, a mai scris o carte, apărută la aceeași editură, „Polirom”, din Iași, pe care am citit-o cu mult interes și determinare, aflându-mă, și de data aceasta, în ipostaza unui cititor împăcat cu lectura, mulțumit de timpul alocat cărții, cu acel sentiment, la închiderea cărții, că parcă ar continua în mintea mea și mă face să mă gândesc la ce a fost, să mai rămân puțin în atmosfera cărții.

      „Sunt scriitorul propriei vieți”, se caracterizează însuși Varujan Vosganian, înaintea tuturora, cu responsabilitate și luciditate. Și, într-adevăr, nu lipsesc nici din această carte trimiteri la copilărie, la parte din familie, precum e bunicul Garabet, mătușa Armenuhi, străbunica Heghiné, mătușa Anahid și unchiul Kevork, mama Elisabeta, numită Eli-mama, fratele Melic, nume frumoase, de rezonanță armenească, ce conferă amintirilor o anume umbră de nostalgie. Dar, cartea „Dublu autoportret” este, așa cum se intitulează adiacent, „memoria unei zile”, a acelei zile de douăzeci și unu decembrie 1989, din amiază în amiază, până în douăzeci și doi decembrie, cu evenimentele din Revoluție și cu o încărcătură comparabilă cu cea din „O zi mai lungă decât veacul”, a lui Cinghiz Aitmatov.

      Amintirea acelui timp este proaspătă și nu are liniște, continuând să nască întrebări, dileme, gânduri. Întreaga carte este o mărturisire la persoana întâi a personajului narator, care face diferența dintre istorie și literatură, dintre mărturie și absență, după cum urmează: „Dublu autoportret nu e o carte de istorie, ci una de literatură.”; „Trecerea pragului dinspre trecut spre memorie e trecerea de la istorie la literatură.”; „Am devenit personaj în propria mea existență.”; „Când ai văzut, nu povestești, ci mărturisești.” Varujan, mărturisitorul, nu uită niciun detaliu, nicio linie din (auto)portret, urmând, parcă, deviza „Să nu uiți, Darie!”, a lui Zaharia Stancu.

     Carte de memorii, un jurnal al unei zile, cu ramificații în idei filosofice, cu trimiteri la opere literare, ”Împăratul muștelor”, al lui William Golding, și „Eseu despre orbire”, al lui José Saramago, sunt doar două exemple, sau la opere plastice, din cele din urmă este aleasă lucrarea lui Caravaggio, „David cu capul lui Goliat”, amplu interpretată în răstimpuri de respiro narativ și așezată pe coperta întâi a volumului, „Dublu autoportret”  seamănă cu un fals tratat de revoluție, așa cum este, din alt veac, eseul lui Alexandru Odobescu, „Pseudokynegeticos”. Un anume subiect, un fir narativ, se lasă întrevăzut, chiar dacă aspectul general este de meditație pe tema societății, a libertății, a individului, în istorie: protagonistul pleacă în acea zi de douăzeci și unu decembrie o mie nouă sute opt zeci și nouă, de la Biroul Aprovizionare de pe platforma Fabricii de Bere Rahova, unde lucra, se alătură mulțimii, cunoaște fenomenul „Piața Universității”, este închis, petrece un timp la Jilava, este coleg cu Horia- Roman Patapievici, de care își amintește, dar și cu alți revoluționari, pe care îi evocă, se bucură de găzduire la doamna Ionescu, despre care află că lucra la un Minister, și știe că „legendele continuă să trăiască printre noi, să se repete, chiar dacă împrejurările par diferite, ca și oamenii. Ulise rătăcind printre stâncile și insulele grecești este atât de diferit de leopold Bloom hoinărind pe străzile plicticoase ale Dublinului irlandez.”

      Dincolo de narațiunea, bine construită, este vorba în carte despre eseuri asupra existenței, incluse și legate în materie de proză contemporană, ca de exemplu, reflexii pe marginea ratării, despre amintiri din călătorii, ca priveliștea câmpurilor de lavandă din Provence, despre unele treziri cu efect de madlenă, așa cum mirosul de lavandă trimite „în trecut spre dulapul cu hainele bunicii, îmbibate de naftalină, aroma aluatului de Crăciun și de Paști, sudoarea trupului tânăr după o noapte de dragoste.”

    Această carte despre toate la un loc, în definirea și definitivarea unui portret de atunci și de acum al aceluiași om, este și o carte a simțurilor, fine, ascuțite, ce rămân treze și în pagini, printre rânduri. La miros, se adaugă auzul neîntrerupt al postului de radio, „Europa liberă” sau al „Vocii Americii”, și gustul creioanelor chimice, umezite, ca să scrie mai bine.

    Aspectul de caleidoscop al cărții este întregit prin unele figuri scoase din anonimat și arătate ca exemple de viață, de sacrificiu, cum Rozalia Popescu, Raluca Sălăjan, numite „morții cei noi”, în antiteză cu „morții cei vechi”, din versurile lui Nichita Stănescu. Pentru o zi, cerul a dispărut, ferestrele se deschideau foarte puțin și furnica din zid, cu zbaterea ei, reprezenta un mod de a continua.

    Parabolă, jurnal, memorii, meditații asupra vieții și a morții, un răspuns dat unor întrebări, ajung în cele din urmă într-o carte, pe care am citit-o pornind de la Albert Camus, care spune că e destul să petreci o zi în libertate și apoi să fii închis, ai suficiente subiecte de a scrie,  aici, invers, o zi în închisoare oferă atât de multe aspecte la care să te gândești și despre care să scrii în libertate: „Din ziua aceea mi-am dat seama că lumina face diferența. A fi liber se asociază cu un anumit fel de lumină. Cu totul altfel e cea care i se adresează întemnițatului. Lumina stării de libertate e curată, ca și cum ai bea apa direct de la izvor.”

    Pentru mulți, destăinuirile lui Varujan Vosganian sunt cunoscute în mare parte, de la televizor, din presă. Activitatea lui de după Revoluție, ca ministru și  senator, i-au oferit prilejuri să se întoarcă „pe vechile dureri”, în alte ipostaze. Viața este surprinzătoare și cuprinzătoare. Uneori, din carte, străbate un sentiment al personajului de a fi porta voce a unei generații. O generație care se identifică în ideal. Spune autorul „Noi, copiii secolului XX, continuăm să-l trăim.” Și aici încap studenție, Costinești, alimente pe cartelă, două ore de televizor, apoi arhicunoscutul „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?”

     Cartea lui Varujan Vosganian, „Dublu autoportret”, salvează o epocă de la uitare și o așează într-o literatură de rezistență.