DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Este cunoscut dispreţul celor mari faţă de cei mici – încă din vechime. Sclavii, consideraţi ca simple unelte de muncă (Aristotel), puteau fi oricând omorâţi, dintr-un simplu capriciu al stăpânului; iar săracii – plebea – erau hrăniţi doar din raţiuni politice şi nu din milă sau din iubire de oameni. Aceeaşi părere o manifestau şi fariseii. Iată ce spuneau ei despre poporul iudeu are şovăia să-l aresteze Pe Mântuitorul: „Dar această mulţime care nu cunoaşte legea, blestemată este!...” (Ioan 7,49). Iar vestitul retor Quintilian, contemporan cu Apostolii, se întreba: „Poate cineva să se degradeze până-ntr-atâta încât să nu-i fie scârbă de un sărac?!” Cât de actuale sunt toate ca acestea!!!...

Să ne gândim însă că Mântuitorul a venit să preschimbe această scârbă în iubire faţă de oameni punând temelia Bisericii Sale chiar pe aceşti umeri răniţi de bici şi de poveri, după cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „… dar tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei înţelepţi; şi tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-io dea de ruşine pe cei tari; şi tocmai pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu; pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 27 – 28). Tocmai pe aceşti dispreţuiţi îi numeşte Iisus „foarte mici fraţi ai Mei” (Matei 25,40). Această frăţie este un fapt care domină întreaga iconomie a mântuirii noastre, până la sfârşitul veacurilor.

Într-adevăr, pentru ca să ne mântuiască, Însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit luând asupra-şi firea noastră de robi şi o ascultare desăvârşită, până la moarte,, şi încă moarte de sclav – răstignirea (Filipeni 2,7 – 8) – ne-a răscumpărat din robia păcatului, prin Sfintele Patimi şi, prin crinii vieţii sale curate, după înviere, ne-a înălţat de-a dreapta Tatălui, la cinstea de fii ai lui Dumnezeu (Galateni 4,5 – 7) şi fraţi ai săi. Acesta a fost rostul primei Sale veniri în lume.

Însă pericopa evangelică de astăzi ne arată, înfricoşător de frumos, şi rostul celei de a doua veniri a lui Hristos, cu toată mărirea şi puterea de Judecător a lumii. În lumina acelui fulger de sfârşit al veacurilor, toate ale noastre vor apune su mărirea cerească. Numai faptele iubirii creştine, faaptele milei trupeşti şi sufleteşti vor străluci în locul stelelor. Căci atunci va zice înfricoşatul judecător: „…Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M’aţi primit; gol, şi M’aţi îmbrăcat; bolnav, şi M’aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 35 – 36). Iar la nedumerirea drepţilor din toată lumea şi din toate timpurile, care n-au trăit în vremea Lui, dar totuşi L-au ajutat p Hristos, fără să-L recunoască sub înfăţişarea urâtă a mizeriei morale şi materiale, Judecătorul va răspunde: „Adevăr vă spun întrucât aţi făcut unuia dintr’aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25,40).

Iată criteriul judecăţii de apoi: „fraţii foarte mici” sau – după altă traducere a Bibliei – „aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”. Ei sunt semenii noştri umil şi sărmani, osteniţii şi împovăraţii care au căutat odihnă la Domnul – „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu vă voi odihni!” (Matei 11,28) – şi, în sens mai larg, toţi cei mici, slabi şi dispreţuiţi, nedreptăţiţi şi dezmoşteniţi.

Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu S-a înfrăţit cu noi, pentru ca să ne mântuiască. Însă pentru aceasta El a trăit pe pământ, împărtăşind soarta celor mai necăjiţi dinte semeni, cu care S-a identificat: „Mie Mi-aţi făcut!” Astfel se desluşesc cuvintele din Vechiul Testament: „Cel care-l miluieşte pe sărac Îl împrumută pe Dumnezeu şi după ceea ce dă i se va răsplăti” (Proverbele lui Solomon 19,17). Sf. Ioan Gură de Aur face distincţia: nu se spune că cel milostiv dă lui Dumnezeu, ci Îl împrumută. Cu alte cuvinte , prin mila creştină, tu Îl îndatorezi pe Dumnezeu. Deci întrebarea de căpetenie este: cum vrei să-ţi fie Iisus la a doua venire, judecător sau datornic?

Răspunsul la această întrebare are desigur o adâncă semnificaţie şi a fost dat cu prisosinţă de Biserica creştină care, veacuri de-a rândul a stat în vâltoarea tuturor durerilor: mizeria, foametea, epidemiile, toate suferinţele morale şi materiale pe care le-a alinat . Istoria creştinismului este istoria dragostei faţă de săraci şi umili: „fraţii foarte mici” ai lui Iisus. În numele lui Hristos este abolită sclavia, atunci când pe sclavul dezertor Onisim îl trimite sfântul Pavel înapoi la stăpânul său, ca să-l primească „dar nu ca rob, ci mai mult decât un rob: frate iubit” (Filimon 16). Nu mai existau deosebiri atunci când cei înstăriţi îşi dăruiau averea în scopuri de binefacere. Cum ar fi, de pildă, averea Sfântului Vasile cel Mare, din care se susţinea vestita Vasiliadă, prima instituţie de ocrotire şi îngrijire a bolnavilor şi neputincioşilor.

Iată ce răsunet puternic a avut învăţătura aceasta despre „fraţii foarte mici” ai lui Iisus. Ea este şi astăzi de mare actualitate pentru viaţa noastră morală. Fiindcă, mai ales în acest răstimp dintre prima şi a doua Lui venire, Mântuitorul sălăşluieşte printre noi, Dar cum îl vom putea recunoaşte pe Iisus dacă nu-i ajutăm pe cei nevoinţe cu care El S-a făcut una?!

Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Pătimeşte împreună cu cel amărât şi vei avea răsplata ta”. Dacă voieşti ca şi pentru tine să fie rostite cuvintele Domnului: „… întrucât aţi făcut unuia dintr’aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”.