Duminica Mironosiţelor

În pericopa evanghelică de astăzi, aproape exclusiv şi peste tot, femei înveşnicite cu numele de mironosiţe: Maria Mgdalena, Maia lui Iosif, Maria Iacob, şi Salomea… Pe feţele lor au strălucit pentru prima dată zorile învierii lui Hristos, învingând frica ce-i cuprinsese pe bărbaţii din ceata Apostolilor Lui, risipiţi încă de la începutul suferinţelor Sale: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei” (Matei 26,31). Pe aceleaşi feţe se vedea răzbind şi aparenta neputinţă înnăscută a firii feminine, răzbind şi starea de reală umilinţă a sclavelor bărbaţilor de pe atunci, care – la urma urmelor – erau ei înşişi nişte bieţi robi. Un adevărat miracol, desăvârşit în conştiinţe şi în viaţă, pe care numindu-l simplu: emanciparea femeii, poate e prea puţin spus. Fiindcă e ceva mult mai mult. Este o împreună înviere cu Hristos a umanităţii întregi pe care într-adevăr femeia o înalţă, de lângă inima ei, prin cei pe care îi educă: soţi sau feciori sau fiice, cărora ea le aprinde flacăra din candela mereu aprinsă a sufletului său.
Să recunoaştem cât de naivă este iluzia că făuririle istorice aparţin în exclusivitate bărbaţilor, ca superbul erou antic împlătoşat în bronz şi înarmat până în dinţi, Alexandru Macedon, ori ca un abil Ulise, navigând departe de Ithaca femeii dragi şi credincioase, şi de inima ei. Pentru că, pe toţi, femeia îi poartă în fiinţa ei. Şi nu numai trupeşte!
Încă de la strămoaşa noastră Eva, femeile şi-au avut partea lor nebănuit de substanţială, la fericirea sau durerile întregii umanităţi. Un rol de care va trebui să ţinem seama, atâta timp cât în lume există umanitate. Deşi considerată „vas mai slab” (1 Petru 3,7), femeia a ieşit cea dintâi din peştera veacului primitiv spre a cultiva pământul şi a creşte copiii, în timp ce bărbatul a ieşit în natură – ca şi în istorie – cu arma în mână, ca să vâneze şi să ucidă. Pe de altă parte, o mulţime de neajunsuri s-au tras tot de la femeie: intrigi, măceluri, ba chiar şi dezbinări religioase.
Sfânta Scriptură sesizează în chip moral rostul femeii în lume, punând în faţă în faţă cei doi antipozi ai genului feminin: Eva, cu rolul său negativ, prin care a intrat blestemul în lume, şi Preacurata Maică Fecioară, prin care s-a curmat răul şi a venit mântuirea neamului omenesc, cu Iisus Hristos. Iată cum scrie Sf. Ap. Pavel lui Timotei: „… Adam n’a fost amăgit; dar femeia, fiind amăgită, s’a făcut călcătoare de poruncă. Ea însă se va mântui prin naştere de copii, dacă cu simplitate rămâne’n credinţă, în iubire şi’n sfinţenie” (1 Timotei 2,14 – 15). Aşadar se va mântui pe sine şi pe ai săi, nu doar prin naşterea urmaşilor ci, mai ales, prin creşterea şi educarea lor morală. Prin acestea, femeii i se datorează nu numi naşterea ci şi renaşterea neamului omenesc.
Se spune că pruncii alăptaţi şi legănaţi pe mâna stângă a mamei sunt mai reuşiţi, mai echilibraţi şi cu sorţi mai mari de izbândă în viaţă. La care am putea adăuga: pentru că cei crescuţi astfel, ascultă continuu bătăile inimii mamei lor, ca un tonic înviorător cu care ei cresc şi dobândesc mereu noi forţe, în lupta vieţii. Ei se aseamănă cu mitologicul Anteu, cel e războindu-se pe viaţă şi pe moarte, cu Hercule, de câte ori era trântit la pământ – mama sa Geea – primea de la dânsa noi puteri în luptă, încât a trebuit să fie sugrumat în aer, departe de izvorul puteri lui…
Prin urmare, iată în ce constă puterea femeii: uitându-se pe sine, mântuind pe ai săi, adică o lume de urmaşi, pin răbdare îngerească, dragoste şi sacrificiu, aduce în braţe de mamă destinul neamului omenesc, cât mai aproape de inima ei. Fericirea noastră a tuturor se înfiripă în bătaia caldă a inimii mamei noastre. Aici zace o forţă morală care întotdeauna a biruit starea de prezumtivă inferioritate şi de teamă în faţa puterii specifice bărbaţilor. Cu această putere femeia face din frică îndrăzneală, ca şi mironosiţele, care au cutezat să stea lângă crucea Domnului Hristos, atunci când ucenicii – cu excepţia lui Ioan – stăteau ascunşi (Ioan 19,26). Pentru aceasta le-a fost dat lor ca să vadă, înaintea bărbaţilor, la mormântul deschis, în dimineaţa Învierii, biruinţa asupra morţii – după cum spune cântare: „Doamne, după învierea ta cea de a treia zi, Petru a strigat către Tine: femeile au luat îndrăzneala, iar eu m-am temut…” (Sedealna glas 5).
Mai presus de orice ocupaţie, stă grija faţă de urmaşi. Iar în braţele materne, lângă inima de mamă, se făuresc caractere. De aici, se poate vesti omenirii întregi sub toate aspectele, o nouă înviere!

Preot George Marica