EDITORIAL de Andrei Moldovan: „Neamul nevoii”

Nu puțini dintre cei care l-au cunoscut pe Eminescu au mărturisit că, în clipele de mare supărare, răvășit de nedreptățile lumii și ale oamenilor, rostea o sudalmă grea, care îl mistuia mai întâi pe el și care se revărsa în lumea din jur pustiitoare, ca și cum ar fi venit asemeni unui blestem din măruntaiele pământului: „Neamul nevoii!” Încărcătura grea a cuvintelor, ca o negură a tuturor păcatelor, era rostită cu durere adâncă, dar nu cu ură. Era mai cu seamă o sfâșietoare constatare a unui rău fatal, greu de oprit.
„Neamul” – un cuvânt încărcat de semnificații în limba noastră - , tot ce este în eternitate mai nobil, universul pentru care oamenii trăiesc și mor, energia care înalță sufletele în clipele cele mai grele. Am avut o astfel de revelație cândva, absolut întâmplător, izvorâtă dintr-o conversație banală. Este vorba de poetul Teohar Mihadaș, român macedonean, care a ales să trăiască, să studieze, să sufere și să se bucure în Patria Mamă. Pentru că era un foarte bun cunoscător al limbii latine, în una dintre conversațiile noastre, i-am spus că trebuie să fi avut profesori foarte buni de limba latină, acolo în Munții Pindului, la Grebena, unde a studiat o vreme. În treacăt fie spus, în perioada interbelică, statul român construia și întreținea școli românești dincolo de hotarele țării, în ținuturile locuite de români. Vremuri de altădată! Poetul, căruia îi spuneam mai degrabă „Profesorul”, pentru că înainte de a ajunge în închisorile comuniste și-a câștigat existența la catedră, m-a privit mai întâi câteva clipe, ca să își dea seama dacă sunt capabil să pricep. Apoi, mi-a spus că în liceul românesc din Grebena, dacă nu învățai limba strămoșilor, elevii te alungau cu pietre din școală. Limba strămoșilor, adică latină!
Tot Mihadaș mi-a spus că erau porecliți, mai întâi de semințiile slave, „țânțari”, ceea ce nu avea nimic în comun cu păcătoasa insectă, nici cu modul lor de pronunție, așa cum mulți dintre noi cred astăzi, cu destulă naivitate. Porecla, în slavonă (sân țar), înseamnă „fii ai cezarului”.
Cum să nu fii atunci mândru de neamul tău, când prietenii și dușmanii deopotrivă te dojenesc de parcă ți-ar ridica o statuie spunând în gura mare că ești urmaș al împăraților Romei! Cum să nu cinstești atunci limba strămoșilor, care este și limba ta, că doar latina nu o fi limba bulgarilor, a nemților sau a găgăuților! Cum să nu alungi cu pietre pe acela care se leapădă de limba părinților, de neamul său!
Sunt momente de înălțare, momente de care azi – prin ce minune! – aproape că ni se face rușine. Nu este o noutate pentru nimeni că ne pierdem identitatea într-un ritm fără precedent. Răul, în acest sens, nu este un lucru nou. Eminescu îl vedea foarte bine. Germenele degradării exista încă din vremea lui: „Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!/ I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!” Ritmul prăbușirii morale a neamului, azi, este unul galopant.
Auzim că, de curând, amărâta aceea de oră de latină de la clasa a VIII-a se scoate din planul de învățământ. Se renunță până și la cel mai firav semn care ne amintea cine suntem prin limba noastră. În învățământul liceal se renunță la o oră de română pe săptămână. În folosul cui? Promovăm în limba noastră cuvinte greu compatibile cu structura ei. Neglijăm reactivarea fondului vechi al limbii,cum se întâmplă la alte popoare. Adaptăm limba română la neologisme de tot felul, în loc să adaptăm neologismele mecanismului nostru lingvistic. Avem prea mulți tineri și mai puțin tineri care comunică doar cu vreo sută de cuvinte, dintre care o treime denumesc organe. Și parcă nu s-ar fi întâmplat nimic...
Oare începem să fim cu adevărat neamul nevoii!?