Cartea "Părinții Neamului Românesc", a părintelui profesor Nicolae Feier, un eveniment cultural național

Volumul Părinții Neamului Românesc subintitulat Pagini alese ale istoriei, și mitologiei românilor, apărut în anul 2020 la editura Nosa Nostra din Bistrița reprezintă, neîndoielnic, nava Amiral a flotilei cărților de istorie și teologie, paroh la Biserica ortodoxă Intrarea Maicii Domnului în Biserică, după cercetări recente, ridicată pe vremea ascultării religioase bizantine, iar mai târziu dată de regalitatea maghiară minoriților care i-au schimbat arhitectura.
Carte este atipică prin independența de gândire pe care autorul și-o asumă, renunțând la servituțile pe care istoricii noștri le-au practicat în decursul timpului față de istoriografia maghiară și austriacă, de cea catolică și greco-catolică a Școlii Ardelene, și nu în cele din urmă, față de cea sovietică și chiar românească, impuse de ideologia comunistă. La anterioarele moduri de gândire devenite clișee, Nicolae Feier renunță, și găsește de cuviință să cerceteze istoria fostei Dacii în cadru mai larg al perioadei vechi a aceste părți a Europei, Asiei vecine și chiar a Egiptului între care legăturile de civilizație au fost pregnante.
Daco-geții au făcut parte din neamul tracilor cel mai numeros după ce al inzilor, după cum preciza Herodot; ei vorbeau o limbă comuna, probabil, cu variații regionale, din Anatolia, în Dacia și in zone mai apropiate sau îndepărtate ale provinciei. Acest conglomerat uriaș de triburi avea ca practicanți ai ritualurilor religioase pe besi, o populație elevată intelectual, religios, militar, din cadrul căreia se alegeau liderii în toate zonele amintite. Este ușor de văzut asemănarea dintre poziția social-politică din societatea tracă a besilor și cea pe care o avea tribul leviților în vechea societate evreiască sau druizii la celți. Nicolae Feier analizează prezența besilor în sursele istorice vechi, în Biblie, în surse medievale, până la cele apropiate de noi, dintre care îl amintim pe academicianul Dumitru Stăniloaie, sau pe istoricii străini W. Thomaschek și M. Opermann vorbind despre cultura aristocratică a tracilor cu referire la besi; profesoara americană Maria Gimbutas emitea ipoteza că arealul Carpaților este zona din care s-a răspândit civilizația spre răsărit. După unii, ar exista referiri la Dacia chiar în marea cultură indiană veche, de limbă sanscrită.
Autorul cunoaște excelent mitologia și îl amintește pe bătrânul Cadmos (moșul Dac), venit din Orientul Mijlociu, strămoșul întregului panteon al zeilor, apoi face conexiuni admirabile între tezaurul mitologic și istorie, din Capadochia dacă a Asiei până în Hispania ai cărei regi se considerau până spre secolul al XVI-lea ca având antecesori daci și păstrând amintirea lui Zamolxis.
Aflat între o vizită la Mănăstirea carmelitelor din Ierusalim, Nicolae Fier descoperă rugăciunea Tatăl nostru, scrisă pe un perete, despre care avea cunoștință dintre o sursă americană. Surpriza a fost mirabilă!
Autorul identifică o sumedenie de cuvinte care conțin grupul bes, nume comune sau proprii, toponime ori nume de localități ale căror etimologii erau căutate de cărturarii Școlii Ardelene în latină, în maghiară, germană, slavă, plasând română în afara discuției. Exemplu cel mai grăitor este cuvântul Bistrița, atâta vreme socotit slav, pe când Nicolae Feier arată, atât de curat proveniența din bes, terra și za (Besterza). La fel Ardeal, cu origine în Ary și delos, semnificând dealurile lui Ares. Iorga i-a ridiculizat pe cei care căutau originea cuvântului Predeal în limbi străine spunând: Nu cântă fetele românce, Bade-al meu pre deal, pre vale? În sensul celor mai sus exprimate, romanizarea dacilor a fost posibilă după cucerirea romană pentru că limbile dacilor și romanilor, în fond erau, la origine, una; latină fiind o formă elevată, iar limba dacă una populară. Ipoteza devine credibilă prin comparația stăpânirii romane, de secole, în Albion și în Palestina, populația locală păstrându-și limba.
Istoriografia a reținut expresia lui Traian, Cuceritorul Daciei, M-am întors în țara străbunilor mei, iar astăzi, stau mărturie pentru prețuirea și respectul roman cele peste 40 de statui romane ale dacilor înveșniciți în marmură ca oameni demni și deosebit de frumoși.
Pledoaria lui Nicolae Feier este, alături de istoriografia românească, împotriva teoriei învățaților din Austria și Ungaria, tendențioase politic, după care Dacia ar fi fost lăsată total fără bărbații, duși în robie la Roma și poporul român s-ar fi format în sudul Dunării de unde ar fi migrat apoi în România de astăzi. Se știe că romanii aveau nevoie de sarea și de aurul Daciei care reclama forța de muncă de care provincia dispunea. Și apoi, din imensul teritoriu al Daciei, doar 15% se spune că ar fi fost ocupat de armatele romane, iar poporul român s-a format pe suprafața întregii provincii pierdute de Decebal.
Împăratul bizantin Mihail al III-lea Besul (842-847) spunea despre limba sciților (traco-besilor) de la Pontul Euxin: Limba latină nu s-a născut la Roma, ci e vechea limbă a barbarilor sciți din Pont, sciții fiind un neam care, teritorial, s-a suprapus parțial peste cel al tracilor. Dacii aveau o rânduială politico-socială (legile belagine), o spiritualitate din care au rămas urme și admirație în cultura greacă utilizatoare a scrisului. Monoteiști, dacii aveau condiția spiritual să-l primească pe Iisus și au fost primul popor creștin al Europei.
Dintre etnici daci s-au ridicat împărați ai Romei. Istoria i-a mai reținut pe sciții Ioan Cassian și Dionisie Exigul cu un important rol în biserica creștină a primelor secole, și chiar evul întunecat a fost cadrul multisecular, în care, în Dacia s-a trăit după posibilitățile oferite de spațiul politic al acestei părți a lumii fără a fi terra deserta. Tocmai de aceea, autorul insistă asupra bătăliei de la Chiraleș (ținutul Bistriței), din anul 1068, când regele Solomon al ungurilor a reușit să îl învingă pe Osul cel Mare (Osoiul), un voievod român încrezut, care și-a subestimat adversarii. Prestigiul voievodului dăinuie și azi prin toponime ca Osoi, Șieu etc. derivând de la numele său, iar Nicolae Feier demonstrează că ungurii au luptat cu besii-români care nu erau pecenegi și cumani, după cum susțin surse maghiare, încercând să arate că românii nu existau în acest spațiu. Se pare că maghiari au grăbit lupta de la Chiraleș (kirie eleyson-doamne miluiește), pentru a evita încoronarea lui Osul care făcea parte din dinastia transilvană Iulia, cu sediul la Alba-Bulgactorum, semnificând Alba-Ortodoxă.
Astfel, cu concursul papalității care îi numea pe creștinii necatolici dușmani schismatici, ungurii reușesc să pune relativă stăpânire pe o parte a fostei Dacii, unde au găsit formațiuni politice conduse de Gelu, Menumorut etc. dar mai puțin coagulante și fără putință de a face față militar statului catolic maghiar, deoarece erau dezbinați. S-a început o campanie seculară de deznaționalizare, de ascundere a trecutului glorios al strămoșilor, de promovare a diminuării valorii etnice a românilor, de preluare a proprietăților românești prin legile speciale de care au profitat maghiarii și sașii. Cetatea de la Sărățel-Domnești, proprietățile uriașei mănăstiri bizantine cu numeroase biserici romane și moșii, de care amintește Iorga au trecut în proprietatea ungurilor și sașilor oaspeți. Acad. Ioan Aurel Pop se referă la sutele de mănăstiri și schituri din Transilvania și Panonia existente la venirea ungurilor, dispărute apoi, încet-încet. Au rămas prin secole, până la noi, toponimele și hidronimele monahale daco-vlaho-bese, atât de numeroase, pe care autorul le investighează lingvistic prin metoda proprie, simplă și convingătoare.
Numele țării noastre vine de la Romania, cum s-a anumit o parte a Imperiului Roman de Răsărit, botezat Bizanț, în sec. al XVI-lea,(1562) după ce căzuse sub turci; astfel, papalitatea dorea să devină singura moștenitoare a Imperiului Roman. Întreaga istorie, domnii provinciilor fostei Dacii au avut sentimentul apartenenței la Imperiul Roman de Răsărit, la Biserica creștină-ortodoxă Răsăriteană și nu la Moscova, cum spun, spiritual, ,,neschismaticii”.
Aristocrații geto-daci se numeau tarabostes, iar domnii români, bazilei, amintind de besi, de noblețea Bizanțului, de la Gelu, Menumorut, la Ștefan cel Mare și Sfânt, Petru Rareș, până la Alexandru Ioan I Cuza, eliminat de monstruoasa coaliție și înlocuit cu domn și interese străine țării. Cuza este cel care a secularizat averile mănăstirești închinate Sf. Munte, călugării plecând cu documente, arhive, de care au văduvit România, lăsată fără surse de informații secole întregi.
Cu instrumentarul dobândit în timpul studiilor teologice sub îndrumarea acad. pr. prof. univ. dr Mircea Păcurariu, apoi printr-o strânsă colaborare, care a durat decenii, Nicolae Feier și-a structurat o metodă originală și unitară, sesizând o legătură organică între mitologia românilor, religia, istoria lor și limba, socotită ca depozitară a unor rare filoane de adevăr istoric, pentru scoaterea căruia se cer investigații de nivel arheologic-lingvistic.
Folosind o bibliografie imensă, la zi, și așa cum spune într-un text mărturisitor, Nicolae Feier așază laolaltă materialul informațional amplu și îi dă o interpretare unitară găsind firul roșu al dezvoltării sociale, al prezenței majoritare a locuitorilor români pe teritoriul vechii Dacii până astăzi. Autorul nu nu are pretenția de a decreta un adevăr pentru totdeauna, ci oferă celor interesați posibilitatea de a compara, de a gândi cu mintea proprie, de la ipoteză, la cunoștința coagulată.
Volumul atât de cuprinzător are statura câtorva dintre puținele cărți fundamentale ale istoriei noastre, scrise de cei mai aleși cărturari, de aceea, socotim că această apariție editorială are anvergură de eveniment cultural național. De la acest volum ca o Biblie a istoriei noastre, a lui Nicolae Feier, ar putea porni un curent de opinie în rândul noilor generații (împinse spre uitarea trecutului nostru glorios) care să revitalizeze sentimentul mândriei și al renașterii naționale românești.