Educaţie în vacanţă

E vacanţa mare. Aproape 3 luni în care pentru mulţi elevi de la liceul din Teaca în lunga vară fierbinte gândurile şi grijile despre noul an şcolar care va veni inevitabil, vor fi moleşite şi adormite de căldura toridă de vară, împingându-i la locuri de umbră pline de decibeli (era să zic imbecili), până când se vor trezi iarăşi în băncile şcolii cu acelaşi sentiment de resemnare prezent dintotdeauna în mediul şcolar. S-a sfârşit un an şcolar cu rezultate mediocre. Au trecut cu Bac-ul într-o altă etapă a vieţii doar 9 elevi ai clasei a XII-a din cei 15 care s-au prezentat, un procent mai mic decât cel din anul şcolar precedent.
Ce se va întâmpla în vacanţa de vară? Aproape nimic pe linie de educaţie, forţele fiind orientate către activităţi administrative: reparaţii în şcoli, de o calitate care o dă şi puţinii bani alocaţi pentru această treabă. Sunt destui repetenţi, din care 3 numai din clasa a XII-a. Sunt mulţi corigenţi de la ciclul gimnazial până la cel liceal. An de an elevii corigenţi nu sunt interesaţi, la fel ca şi părinţii lor, de existenţa acestui handicap care nu le tulbură cu nimic lunga vacanţă de vară. S-a rupt aproape total în ultimele două decenii relaţia şcoală-familie. Să nu judecăm doar dascălii care sunt uitaţi cu totul de clasa politică postdecembristă, doar că aceştia să nu uite că au fost şi ei copii. În acest context îmi aduc aminte de Ion Minulescu (de fapt Minculescu), care, prin anii 30, într-o revistă a vremii descrie amuzat o întâmplare din vremea când era elev în clasa a VI-a la liceul din Piteşti, an când a şi rămas corigent la limba română. S-a întâmplat la una din orele de „concursuri de scris”, tema fiind analiza poeziei „Umbra lui Mircea la Cozia” a lui Grigore Alexandrescu. Tema l-a bucurat deoarece viitorul poet a copilărit chiar în vecinătatea vestitei mănăstiri, acum ivindu-se prilejul prin care putea să însufleţească mediocritatea propriei inspiraţii poetice cu pontificalul vers al autorului, pe faima căruia mănăstirea Cozia îşi legitima existenţa ei în literatura română. Când a ajuns la rememorarea poeziei, neastâmpăratul elev s-a gândit imediat că niciodată nu s-a întrebat când şi unde (Grigore Alexandrescu cântase mănăstirea Cozia aşa cum o cântase, ajungând în cele din urmă la jenanta concluzie că faimoasa poezie nu era decât o foarte reuşită mistificare literară, un fel de uriaş cu picioarele de lut. Şi-a dat seama cu emoţie că ceea ce învăţase papagaliceşte nu era deloc mănăstirea Cozia, ci o mănăstire oarecare creată de fantezia poetului pentru care Cozia şi Mircea nu erau decât simple sonorităţi geografice şi istorice. Dovada o află chiar în primul vers al poeziei: „Ale turnurilor umbre, peste unde stau culcate” ceea ce era un mare fals, fiind mănăstirea Cozia a avut dintotdeauna „turle” şi nu „turnuri”, iar soarele la nicio oră din zi sau din noapte cu lună plină umbrele acestor turle nu ajungeau nici măcar până la marginea Oltului, dar să se mai şi culce şi pe undele lui. Panicat de acest detaliu, elevul din clasa a VI-a şi-a dat seama de faptul că, cu toată dragostea autorului faţă de natură, „a iubit-o de fapt acolo, de acasă de la el, de la biroul pe care îşi scrisese poeziile la Bucureşti sau aiurea”, dar în niciun caz nu pe malul Oltului, unde se afla mănăstirea lui Mircea, lucru care a încercat cu emoţie să-l explice profesorului său de limba română, care uimit de îndrăzneala propriului elev, l-a scos afară din clasă în amuzamentul general.
Iată că după ani şi ani marele poet Ion Minulescu şi-a dat seama că „umbrele voievozilor noştri au rămas acelaşi discrete şi disciplinate subiecte de poveşti pentru distracţia elevilor din licee. Umbrele acestea nu supără nici pe poeţii clasici şi nici pe profesorii moderni. Profesorul meu de limba română însă nu fusese copil niciodată. Se născuse profesor dintr-o dată”. Închei cu un vers care exprimă veşnicia timpului pierdut: „Aş vrea ca timpul să se întoarcă în zbor/ Pentru a fi copilul de care îmi este dor”.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5