Elena M. Cîmpan: Ancheta mea

Este un obicei ( bun, rău ), ca la început de an ori la sfârșitul lui, cu orice alt prilej însemnat, aniversar într-un fel sau altul, să fie lansată câte o anchetă literară de la tribuna ( nu revista Tribuna ) câte unei reviste de profil. Mă întreb, în sinea mea, după ce le citesc pe toate și constat că multe seamănă între ele, de parcă s-ar inspira una de la alta, ca să nu folosesc școlărescul „copia” al elevilor la teste, cui folosesc aceste anchete? Despre întrebările propuse, lansate, acestea sunt eternele despre carte pe cale de dispariție, despre revistele literare cu aceeași soartă, despre locul central sau marginal al lumii literare ( obsedantă, de-a dreptul ), despre rolul sctiitorului în societate, de parcă ar trebui să joace unul în această piesă impusă, nu aleasă, dspre importanța lecturii, despre scriitorii în/ din manual, despre alte fețe de poveste care, parcă, nu este lăsată să fie, pur și simplu, fără a tot fi supusă anchetării și interpretării.
Cu abilități de întrebători ( pe alții ), cei ce lansează asfel de anchete ( gen polițist ), se așează, din start, de-o parte a râului, pe un mal sigur, cred ei, și aruncă momeala în joc, pentru a testa valurile înspumate ale opiniilor. Cei ce răspund sunt din sfera mai largă sau mai strâmtă a prietenilor de curte, a celor ce publică frecvent în paginile puse cu ospitalitate la dispoziție și care n-ar dori să-i supere nici măcar cu un rând/ cu un val pe cei ce sunt adevărate gaze bune (și) ale anchetei. S-ar crede că gestul de a întreba ( bineînțeles prin e-mail, poștă, internet, telefon etc ) e un fel de premiu al prieteniei, iar cel de-a răspunde pare o recompensă acceptată, toate, un fel de daruri frecventate în astfel de ocazii.
Sunt întrebați autorii ce semnează articolele din anchetă, despre alți scriitori, nu cu nume, despre fenomenul în general, despre cărți, nu cu titlu, despre ce cred cititorii, despre vânzarea de carte, despre lansări, despre șansa literaturii, în loc să fie întrebați cei dinafară, beneficiarii cărților, cititori veritabili, la care se poate testa și capacitatea lor de exprimare, uneori fabuloasă, ca urmare a frecventării literaturii.
Par obositoare astfel de anchete și, uneori, lasă impresia unor umpleri ( umpluturi ) de pagini, în lipsa altor materiale. Cu atât mai mult cu cât ele se repetă, de la an la an, de la revistă la revistă, golind de sens mesajul de ansamblu, care ar trebui să strălucească prin poezie, proză, critică literară, eseu, nu prin anchete.
Sunt frumoase, totuși, aceste anchete literare. Le descopăr ca pe un sâmbure tare, înnegrit, semn al unui fruct copt. La capătul lor, după lectură, aflu cum gândesc unii dintre autori, afați acum în ipostaza de judecători ai unei cauza pierdute, dar tocmai prin acest destin, mult mai seducătoare, în continuare. Rămân semnatarii în linia operei lor? Nu întotdeauna. Câteodată reușesc să fie mai buni, paradoxal, altădată, nu găsesc acele căi de transmitere a mesajului la nivelul expresivității din literatura lor. Unii se pun în valoare, alții se compromit. Este ca un text la comandă. De altădată. Mari diferențe între discursuri nu pot să apară. Fiecare scriitor se exprimă cu aceleași cuvinte cu care și scrie.
Cred că e pierdere de vreme a răspunde la întrebări fără de răspuns ori cu unul evident și e un efort de a da textului propriu o formă artistică pe măsura valorii ce o reprezintă fiecare. Merită? Sau prinde contur un gen literar nou, care să se numească anchetă literară, întocmai precum paginile ce „ocupă” revistele pe spații generoase.
Citind și săturându-mă de atâtea anchete literare, care nu schimbă nimic, m-am gândit să-mi răspund și eu acelorași întrebări, ca să vedeți cum influențează o astfel de inițiativă și ce efect în masă poate avea și cum de ce te ferești nu scapi. Ce cred eu despre toate aceste așa-zise mari probleme ale societății ( pe care n-o doare nicăieri de soarta literaturii ), dacă dispare sau nu cartea/ revista, dacă se ( mai ) citește sau nu, dacă se scrie bine sau rău, dacă se publică pe merit, dacă mai există cenzură, statistici și alte date, dacă este scriitorul ascultat, dacă școala ( mai ) face câte ceva pentru dezvoltare estetică, dacă există un concurent mai bine pregătit pentru postul de intelectual, altul decât internetul, și alte întrebări ce derivă din acestea, este o chestiune subiectivă. Rostul creatorului este să-și scrie opera, să reprezinte cât mai expresiv, sensibil și original, în stilul său ( pre limba lui ), o lume unică, percepută și înțeleasă, la modul sublim.
Poate că sunt anchetele literare ca niște radiografii necesare, ca să redea starea de sănătate/ sau nu a literaturii, dar, efectuate prea des, acestea nu au cum înregistra modificări majore, numai în cazul în care literatura ar fi, într-adevăr, în ultimă fază, ceea ce nu intră în discuție. Ca dovadă că, de vreo treizeci de ani ( este unitatea de măsură etalon ), nu prea există abateri semnificative, subiecte noi, de inclus în materia „anchetă literară”.
Recunosc, mă uit ( ca prin gaura cheii ) la anchetele literare, le citesc, din curiozitate, ca pe un text interzis, tocmai pentru a vedea ce mai fac, ce mai spun contemporanii noștri. Anchetele literare nu sunt mari demonstrații de stil, ele nu corespund dominantei estetice, fiind mai mult intervenții etice. Pe unii dintre ei îi simt imediat, alții, în schimb, mă surprind. Ceea ce îi unește în proiectul acesta, numit anchetă literară, este o nevinovată limbă de lemn, de care cu greu pot /poți/ se poate fugi.
Schimbă ceva aceste anchete literare? Nu. Sunt ca niște sondaje, la care răspund cam aceiași oameni, de fiecare dată, într-un exercițiu de scriere, variațiuni pe aceeași temă. Sunt centralizate mai apoi răspunsurile, analizate, găsite soluții? Nu.Vorbe în vânt. Semnale de alarmă. Cei ce întreabă, deși cunosc răspunsurile dinainte, continuă Ancheta literară și data viitoare. Și, atunci, de ce ( se ) mai întreabă? De … amorul artei.
Și, în cazul acesta, o anchetă în plus ori în minus nu schimbă cu nimic profilul unei literaturi, în țară și în lume. E doar literatură. Altă literatură.