Elena M. Cîmpan: BACALAUREAT, 100

Bacalaureatul în România se află anul acesta la ediția cu numărul o sută. Ne-am obișnuit cu Centenarele. Centenarul Unirii, 2018, recentul Centenar al Patriarhiei Române, 2025, alte sute de ani împlinite de la nașterea/ moartea unor scriitori, oameni de stat, Centenarul Lucian Valea,  Bicentenar Avram Iancu, în 2024, Centenar Marin Preda, 2022...

     Examenul de bacalaureat s-a susținut prima dată în România, ca modalitate de examinare a liceenilor aflați în an terminal, în anul 1925, fiind introdus de către Constantin Angelescu, pe atunci ministru al instrucțiunii publice. Până atunci, atestă documentele, examenul de absolvire a ciclului liceal era o simplă formalitate, o testare, în care candidatul susținea în fața colegilor o „dizertație” pe o temă aleasă din programa școlară, liceul fiind de cultură generală, urmând ca specializarea să revină universităților.

     În primii trei ani după adoptarea examenului de maturitate, cum se numea bacalaureatul, în liceele din țară „se pica pe capete”. Tinerii care încheiau cursurile unui liceu aveau de susținut trei probe scrise și o probă orală, în care erau examinați de șapte profesori, la șapte materii. Se susțineau două sesiuni, de vară și de toamnă.        La început, materiile fundamentale pentru bacalaureat erau limba și literatura română, istoria românilor, geografia României, instrucția civică și o limbă modernă, la alegere. La acestea, se adăugau două materii speciale, în funcție de liceu. Proba orală se desfășura pe parcursul a două ore, în care absolventul era chestionat din șapte materii studiate în liceu, de către șapte profesori diferiți. Promovabilitatea  era scăzută, mai mult de jumătate dintre absolvenți nu reușeau să ia bacalaureatul.

     În anul 1925 a susținut bacalaureatul și Mircea Eliade, în sesiunea din toamnă. Din treizeci de elevi, au promovat numai cincisprezece. Despre emoțiile examenului, scriitorul povestește în scrierea autobiografică, „Romanul adolescentului miop”: „Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. (...) Nimeni nu știe ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii și-au pierdut calmul, băieții sunt înspăimântați. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit și care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienți sau insuficienți pentru Universitate”, scrie Mircea Eliade. „Să mă văd eu cu patalamaua la mână”, visa și Mircea Eliade, pe vremea când era adolescent în pragul bacalaureatului. Și continuă: „Au început zilele de neliniște  pentru bacalaureat. În vară au căzut mulți și din pricina unor întrebări stupide. Ceea ce nu m-a înspăimântat destul ca să recitesc pe vacanță cărțile ultimilor patru ani de liceu. Am încercat să precizez ceea ce trebuia să știu și ceea ce știam. Scriam subiectele pe o listă, iar lista era fără sfârșit, și timpul meu prea scurt, și voința mea îndoielnică”. „Îmi priveam tovarășii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid și îmi torturam ochelarii.” Astăzi, Mircea Eliade, este cuprins în subiectele de limba română, și elevii trebuie să-l învețe, să-l știe.

     Țara natală a Bacalaureatului este Franța. În 1801, cu mai bine de o sută de ani înainte, în istorie, Napoleon Bonaparte introduce examenul, printr-un decret, punând astfel bazele unui învățământ modern, la vremea aceea. Sensul cuvântului îl vizează pe tânărul care vrea să devină cavaler, iar alcătuirea din limba latină înseamnă merite peste învățătura toată, „bacca”, boabe, și „laurea”, lauri.

      Despre Constantin Angelescu, cel care a introdus bacalaureatul în școala românească, istoricul Stelian Neagoe spune că „a intrat în politică nu pentru a se îmbogăți, căci era bine remunerat pentru activitatea sa medicală, ci din ambiție personală, din dorința de a sluji interesele naționale ale României.” Cunoscut ca „om al școlii și al culturii”, reformator al școlii românești în perioada interbelică, președinte al Ateneului Român, membru de onoare al Academiei Române, era un renumit medic chirurg, a studiat medicina la Paris, s-a specializat în chirurgie, a revenit în țară, a lucrat la Spitalul Brâncoveanu, apoi la Filantropia, ajungând profesor universitar și director al Clinicii Universitare de Chirurgie. Biografia lui Constantin Angelescu este bogată, prin căsătoria cu fiica lui Grigore Monteoru, a devenit proprietarul stațiunii balneare Sărata Monteoru, al unor terenuri petrolifere și bunuri mobiliare din zona Buzău, dar ca ministru al instrucțiunii publice ( Ministerul Educației, astăzi ), a efectuat reforme însemnate, în sensul modernizării învățământului din România, în continuarea celor inițiate înainte de către mentorul și unchiul său, prin alianță, Spiru Haret. Deviza lui Constantin Angelescu era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”

     La o sută de ani, bacalaureatul este și tânăr, prin absolvenții efervescenți și nesfârșiți în idei, și bătrân, prin experiența adunată, într-un bagaj purtat pe aripile științei, ale literaturii, ale tehnicii, de la o generație la alta.