„Eram ca un dobitoc înaintea Ta şi nu ştiam…”

Aceste vorbe le spune nu un om oarecare, ci regele-profet David şi se referă la o perioadă a vieții sale în care nu ştia de Dumnezeu. Sunt vorbe aspre, dar drepte, căci scopul vieții omeneşti este de a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, Părintele atoatețiitorul, ce a creat Universul nemărginit cu splendorile lui şi l-a dăruit omului ca un laborator pentru explorare şi creştere a personalității sale. Această cunoaştere îl face pe om fericit, îl luminează, îl face puternic, fiu al Părintelui ceresc, alături de HRISTOS- fratele nostru cel Mare, Mântuitorul şi viața vieții noastre. Aceasta este gloria creştinului. „Şi nu este un alt nume dat oamenilor sub cer întru care să se mântuiască” ne spune dumnezeiescul Apostol Petru. Până la a ajunge întru slavă, trebuie să călătorim prin această Vale a lumii pământeşti, cu dureri, trudă, boli, lacrimi, suferințe, care sunt probe ale spiritualității noastre superioare, demne de cer. „Bine ne este Doamne aici- zice ucenicul Petru pe Tabor- la vederea slavei lui HRISTOS - să facem trei colibe: una pentru Tine, una lui Moise şi una lui Ilie…” dar, nu se putea să fie astfel, căci slava veacului ce va să vină trebuie câştigată aici” (cum spunea într-o predică înțeleptul părinte Simion Bretfelean), purtându-ne cu smerenie şi nădejde crucea propriei vieți „Per aspera ad astra” (Pe căi aspre spre stele, spre slavă.)

Viața fără Dumnezeu inseamnă un eşec. Mai fericițI am fi fost de n-am fi auzit niciodată acest Cuvânt al vieții, decât că l-am auzit şi l-am respins sau am fost sceptici. Există o perioadă a vieții în care străbatem un deşert : de la adolescență până spre 25 de ani. Aşa mărturiseşte Ion Agârbiceanu (”Meditație în septembrie”). Şi nu doar el. Acasă, copil, învațasem rugăciuni şi alte lucruri bune, dar plecând din clasa a V a prin internate, credința mi se răcise. Şcolarii toți ne culcam adevărat ca dobitoacele, deşi unele din ele îşi fac semnul Crucii cu copita, cum pot: oaia, capra, vitele. Noi nu. Studiile liceale, cu teoriile darwiniste făceau prăpăd în sufletele noastre lipsite de indrumare duhovnicească şi potențe elective. Abia student, am avut revelația existenței divinității. Mi-am zis ca Voltaire, că nu se putea ca lumea cu splendorile şi perfecțiunile ei, cu orologiul magnific al Universului, să nu aibă un meşter.

Tu ne ştii, Doamne! Suntem datornicii cu o sută de mii de talanți (nu doar cu zece mii). Cum îți vom plăti aerul, apa, cerul, codrii şi oceangrtfl, frumusețea norilor şi zâmbetul copiilor, splendoarea florilor şi farmecul apusurilor, culorile toamnei, bucuria de a avea o familie şi copii, sănătate, părinți şi mai ales promisiunea solemnă a unei negrăite fericiri viitoare. Priveşte în urmă, cititorule şi cititoare, şi vei vedea cum Dumnezeu ne-a purtat de mână prin valea acestei vieți! Cum deci poți, cum poți fi în stare să nu fii recunoscător, să nu iubeşti pe cel ce este izvorul veşnic a toate şi care un singur lucru vrea de la noi: afecțiunea? Părintele ceresc e astfel precum orice părinte pământesc. Dă fiilor săi toate şi nu cere decât dragostea lor. Din păcate nu primeşte adesea decât o tragică nerecunoştință.

Le spun toate acestea gândind în aceste zile la celebrul astrofizician, matematician, profesor Stephen Hawking. Cărțile sale, teoriile sale, catedra de profesor la Cambridge. unde a predat Isaac Newton, cunoştințele sale care l-au făcut să privească în măreția uiversului, l-au dus în final la conceptul elaborat acum, că întregul Cosmos este rezultatul implacabil al legilor fizice şi nu al unui Creator suprem. Ba mai mult, depăşind hotarele ştiinței şi bunului simț, declară că ”Teologia (cuvântul despre Dumnezeu, Theos-n.n.) nu este necesară“. Faimosul savant seamănă cu bolnavul îngrijit în spital şi care la un moment dat spune că locația în care hălăduieşte s-a zidit singură şi nici pomeneală de arhitecți, doctori şi alt personal…

Stephen Hawking are acum 68 de ani. De obicei, înaintarea în vârstă aduce un plus de credință, fiindcă ne apropiem de marea călătortie, de cer. Drumul lui însă o ia invers şi e o certitudine că lumea cu faima ei zadarnică i-a luat înțelepciunea. Avea 21de ani când, frumos, puternic, inteligent, stimat, a constatat neplăceri musculare care se accentuau mereu. Neliniştit, a consultat medicii. Aceştia stabilesc un diagnostic înfricoşător: scleroză laterală amiotrofică, ce duce la paralizie laterală şi apoi moarte. Trei ani. Atâta mai are de privit lumina soarelui. A sfântului soare. Aşa zice ştiința medicală în mod unanim. Numai că ştiința medicală nu e singură pe lume, nici atotputernică. Dumnezeu zice altfel. S Hawking se căsătoreşte, are trei copii, devine profesor mare la Cambridge şi nu moare. Necruțătoarea boală înaintează însă şi viitorul savant va trăi într/un cărucior cu rotile. Dar va trăi. Medicii sunt tot mai sceptici; Dumnezeu însă nu, ci face miracol după miracol. Pierde şi darul vorbirii, dar un prieten va face un computer special şi un sintetizator vocal. Continuă a fi profesor, sfidând toate pronosticurile fatale. Cărțile de popularizare scoase în anii ‘80 îl fac celebru în toată lumea. Prin 1990 divorțează, dar în 1995 se recăsătoreşte. Nu, nu e singur. În pofida tragediei personale, nu e abandonat nici de oameni şi nici de Dumnezeu. Teoriile sale, sofisticate îndestul, accepta atunci că a existat un Creator, un Motor al începuturilor.. Anul trecut, în 2009, prin aprilie, boala, slăbiciunea dau un nou asalt asupra sa. E internat în spital şi Universitatea din Cambridge anunță că începând cu noul an universitar, celebrul profesor nu va mai putea preda la catedra de matematică lucasiană.. Şi totuşi, îşi va revenim iar la mijloc de septembrie 2009, conducerea universității anunță că “de la 1 octombrie (începutul anului universitar în lume), prof. Stephen Hawking …va preda din nou la catedra de matematică.” Cineva de foarte de sus, care-l iubeşte foarte mult pe prof. Hawking face mereu miracole care sfidează legile ştiinţei medicale.

Iar în 2010, tot în septembrie, la un an de la miraculosa ultimă revenire, îi apare cartea „The Grand Design”, care proclamă că legile fizicii sunt cele care au generat Universul, nicidecum un Creator infinit în înțelepciune, putere,cunoaştere şi iubire. Deşi… nu s-a văzut vreodată o lege fără autor. Să fie oare legile fizicii, ele însele de o putere, ințelepciune infinită ca un alt Dumnezeu? Părintele ceresc vede cum fiul nerecunoscător, pe care l-a salvat de atâtea ori, dăruindu-i toate cele pământeşti altfel, n-are dragoste pentru Binefăcătorul lui, Marele lui binefăcător, care mai şi jigneşte milioanele şi miliardele de creştini din prezent şi din secolele trecute. Să fie oare toți aceştia nişte proşti grămadă? Atâția oameni simpli şi savanți în glorie o turmă de nătărăi? ”Teologia este inutilă”-zice fiul risipitor. ”Puteți numi “Dumnezeu” legile fizicii” zice St.Hawing. Te-ai aştepta de la un mare cunoscător al misterelor Cosmosului, de la un medic, de la un fizician care cunoaşte atâtea, să-l vadă pe Creator pretutindeni, ca Ch.Linne, care văzând măiastra aşezare a frunzelor striga cât îl ținea gura:„Am văzut pe Dumnezeu! Am văzut pe Dumnezeu!”

Când însă Părintele ceresc vede că ne atribuim toate nouă, că nici prin minte nu ne trece să-i mulțumim pentru nespusa purtare de grijă, că ne e destulă slava lumii, îşi întoarce fața de la noi, ne lasă inimile să împietrească, aşa cum l-a lăsat pe faraon şi pe atâția alți faraoni de-a lungul şi latul istoriei. Ajungem mai rău ca dobitoacele, cu toată faima noastră. Şi nu ştim că suntem de fapt „săraci şi orbi şi goi”, cum spune Apocalipsa ioaneică. Lumea ne slăveşte şi noi pierim. Ne socotim genii şi suntem proşti. Dan Negru- de pildă- nu se sfieşte sp spună pe blogul lui că „Stephen Hawking. e un dobitoc” „Titanicul” existenței noastre e spart şi noi ne batem pieptul pe punte, fălindu-ne…Cu dezastrul gândirii.