Fabrica de visuri a lui Virgil Diaconu

Cartea Atelierul de fluturi (ed. Tiparg, Pitești, 2016) a d-lui Virgil Diaconu se adaugă celor 14 cărți de poeme – din care 4 traduse în engleză - și altor 3 de eseuri, publicate până în prezent. În Notă asupra ediției, autorul precizează că a fost scrisă între anii 1974-1985 și că, în timp, a reluat-o de mai multe ori, perfecționându-i piesele și alăturându-i câteva microeseuri și un interviu în final.
În cele trei secțiuni (Portret cu cireșul în brațe, Absurdistan și O clipă de nemurire) se îmbină reflecția cu parabola deschisă spre înțelesuri înalte (vezi Femeia-copil), lirismul cu prozaicul (Portret cu cireșul în brațe), sentimentele umane cu cele inumane, materia cu eterul, deasupra tuturora tronând, firește, maiestoasă, dragostea („Cât despre cel lipsit de dragoste, acesta nici nu există. Lipsa dragostei este sfârșitul văzut, chipul Apocalipsei”), poetul nuanțând într-un limbaj propriu până și celebrele Epistole către Corinteni ale apostolului Pavel („Și de aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” sau „Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește”), concluzionând că ea, dragostea, trebuie finalizată cu îmbrățișarea („Te pierzi în țară străină, dar ea te întoarce acasă. Acasă, în brațele ei te întoarce. Pentru că aceasta înseamnă, necredincioșilor, acasă: îmbrățișarea care te așteaptă” și, mai târziu, să afirme: „Acasă este ceea ce nu poate fi înlocuit cu nimic”.). Ultimele două poeme din prima secțiune (Vizita și Ceasornicul) sunt niște bijuterii lirice de pus în ramă, adevărate balsamuri pentru suflete autumnale, aș zice de esență brâncușiană, dacă mi se permite comparația, ca și când ar fi suficient valul și frunza pentru a ne imagina eternul freamăt al mării și al pădurii necunoscute; este interesant, va zice V.D. în eseul Mitologia apei, că, în limba chineză, eternitatea este reprezentată de o ideogramă care imită valurile mării.
Însingurarea, labirintul sau calea vieții, precum și îmbrățișarea concretizată ca finalitate a iubirii sunt laitmotivele care străbat acest volum da capo al fine. Nu o dată se fac trimiteri la doctrina suferinței a lui Buddha (marele adevăr despre suferință, marele adevăr despre nașterea suferinței, marele adevăr al dezlegării din suferință și marele adevăr despre calea ce duce la dezlegarea din suferință, de aceea, budistul nu se teme de moarte, ci de reincarnare nesfârșită și, de aici, dorința morții definitive), la personaje mitologice (Caineus, Achile, Gordus, Ghilgameș, Enkidu), antice (Diogene, Alexandru cel Mare), biblice (Adam, Eva – creată pentru a-l scăpa de singurătate, Azrael, Samuel), literare (Don Quijote) sau la autori mai mult sau mai puțin cunoscuți (Platon, Epimenides, Laertios, Maximos din Tyr, Apuleius, Plutarh, Suidas, Berosos, Eudoxus din Tarna, Eminescu, Lao-tse, Mircea Eliade, Freud, Lamartine, Michael Foucault, Heidegger, Spinoza, Kierkegaard, Sartre etc.). Cunoscător experimentat al avangardismului interbelic, dar și al postmodernismului poeților rebeli contemporani, înrăiți în dezavuarea șabloanelor, dar fără a pune ceva durabil în locul lor, Virgil Diaconu pledează peste tot în favoarea sentimentului, a emoției, a ceea ce aparține omenescului, de cele mai multe ori a inocenței care n-are nici măsură, și nici tact; în avantajul ingenuului neîntinat de proza cotidianului (vezi Lucrurile copilăriei sau Copilul din partea a 3-a, O clipă de nemurire, cu cele două credințe: Certitudinea morții și Eschive în fața morții), ori a copilului cu mintea nepervertită de înfricoșătoarea realitate, când nu știe să urască, eventual să se supere, și asta preț de câteva clipe, căci ura este rezervată mediocrităților mature. Pesemne că asta l-a determinat să scrie în Lăuntrice: Inima mi-o ia întotdeauna înainte, oriunde m-aș duce.
Deși este proprietar al unui atelier de fluturi, Virgil Diaconu, poetul care l-a cunoscut pe Noica și a corespondat cu acesta (în carte veți găsi și câteva misive ale filozofului adresate acestuia), teoretizează modurile și modelele existențiale ale dimensiunii trupești (cu hrănirea, locuirea și sexualitatea), sufletești (cu stările afective dominante: prietenia, iubirea, singurătatea, intimitatea, înstrăinarea, sentimentul sacrului, sentimentul tragic, sentimentul eroic, bucuria tristețea, teama, ura etc.) și spirituale (cu modul existențial cultural, omul având trei poziționări: creator de cultură, consumator de cultură, dar și în afara culturii) (vezi eseul cu același titlu pp. 64-69), folosind un limbaj pertinent, limpede, adecvat diverselor categorii de cititori, cu alte cuvinte, dovedindu-se stăpân pe ceea ce marii gânditori au scris pe această temă.
Există două texte spre finele cărții, „Patru vise” (cu interpretarea subiectivă a autorului) și „Mitologia apei”, asupra cărora ar merita să reflectăm mai îndelung și să le comentăm împreună, dar vă invit să le descoperiți cetind această carte, ce poate fi considerată și de învățătură, căci, nu întâmplător, este dedicată și fiului său, Victor.