Făclii de lumină mărturisitoare a Adevărului în temnițele comuniste

În data de 9 martie, când îi pomenim pe sfinții 40 de mucenici, gândul nostru se îndreaptă, cu recunoștință și cu cutremurare către toți acei  eroi, martiri care au suferit în vremea dictaturii comuniste în lagăre sau colonii de muncă silnică, în închisori, pentru apărarea credinței, libertății de cuvânt, de conștiință și de expresie. Libertatea de care ne bucurăm noi astăzi se datorează lor! Ea a fost plătită în avans cu prețul umilinței, cu prețul torturii, cu prețul vieții lor! Puși într-un mod bestial să „îmbrățișeze” ideologia comunistă atee, distrugătoare a valorilor creștine, acești mărturisitori, intelectuali rafinați, caractere morale puternice, și-au asumat, cu orice risc,  promovarea credinței creștine și a culturii naționale.

Convingerile lor ferme, susținute cu tărie, pregătirea academică, patriotismul lor, dovedit prin cunoașterea sufletului românesc și prin intervențiile individuale în derularea evenimentelor istorice de cotitură, pot constitui pentru tinerii de astăzi repere de urmat pentru o dezvoltare sufletească echilibrată, frumoasă. Ei au stăruit în a-și păstra sufletul liber și curat dincolo de trupurile batjocorite, strivite, dincolo de foamea, de frigul, de mizeria, de întunericul din spatele zăbrelelor ferecate. Experiența lor pilduitoare poate fi un far călăuzitor într-o lume aflată în permanentă schimbare, într-o oarecare derivă și relativitate, în care multe din „ofertele” unei societăți consumeriste ne încurajează să achiziționăm bunuri și servicii în cantități din ce în ce mai mari pentru a „satisface” nevoi iluzorii. Noi astăzi trăim prea mult pentru a avea ,iar ei trăiau atât de intens pentru a fi. Se cuvine să nu îi uităm pentru că „Suferința lor din perioada comunismului este un patrimoniu (Radu Preda).”

Au fost umiliți din punct de vedere social, li s-au confiscat bunurile, proprietățile, au fost dați afară de la locul de muncă, au fost închiși și chinuiți pentru cinstirea sărbătorilor, citirea cărților considerate interzise, pentru cuvântul scris, pentru manifestele ce îndemnau la activitate de rezistență anticomunistă, pentru oprirea colectivizării și a naționalizării bunurilor, pentru că nu au vrut să se lepede  de credința lor sau nu au vrut să părăsească Biserica sau călugăria, pentru o simplă afirmație de dezaprobare a regimului politic sau considerată „dușmănoasă” și „agitatoare” a ordinii publice. Bărbați, femei, copii(chiar născuți în închisoare), mame, tați, bunici, rude, cunoștințe  au fost închiși  și supuși la tratamente greu de exprimat în cuvinte, darămite de trăit. „Temnița comunistă a fost o gheenă în care a ars permanent suferința(Aspazia Oțel-Petrescu).

Toate aceste nu trebuie uitate! Așa cum nu trebuie uitate mecanismele lor de rezistență în condițiile amintite mai sus: stăruința în rugăciune, formele de solidaritate înduioșătoare( unii preluau pedepsele celorlalți asupra lor, alții își cedau mâncarea, și așa extrem de puțină celor mai slabi în puteri, se ajutau la îndeplinirea normelor de muncă inumane etc.), comunicarea prin limbajul Morse, viața spirituală și culturală intensă întreținută de cei cu o înaltă pregătire( a rămas celebră conferința ținută de Petre Țuțea la Aiud, în fața a peste 600 de deținuți, vorbindu-le despre superioritatea învățăturii Mântuitorului Hristos față de gândirea lui Platon), mulți scriitori, poeți, teologi au scris „pe creier” (în memorie) adevărate capodopere; exemplu în acest sens pot fi Bartolomeu Anania, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nicolae Steinhardt, Valeriu Gafencu și mulți alții.

„Multe umilințe am îndurat în viață, dar alta mai grea nu e decât aceea care își bate joc de cele mai sfinte sentimente ale tale. Iar eu două sentimente am avut mai presus de toate: credința în Dumnezeu și dragostea de țara mea (Nichifor Crainic).”

În urma înaltelor trăiri spirituale, mulți au ajuns să cunoască sentimentul de dispariție a fricii, să nu mai aibă sentimentului recluziunii, să nu se mai teamă nici tortură și nici de moarte. Ei și-au depășit astfel propria condiție, cunoscând o transformare lăuntrică profundă, emanând o energie spirituală îmbărbătătoare, un fel de înviere a sufletului lor . Aspazia Oțel-Petrescu mărturisea „ După rugăciunea în comun, nu mai aveam sentimentul recluziunii.” Tot ea mărturisește, cu lacrimi de recunoștință, despre perioada de detenție nedreaptă: „A fost o onoare pentru slăbănogul meu suflet să descopăr acest cutremurător adevăr: că suferința este cea mai mare dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de noi!”  Sufletul era liniștit, în pace, liber. După ani mulți, grei de temniță, mulți dintre acești mărturisitori ne învață că reînnoirea morală a neamului românesc se poate realiza prin cultură și prin trăirea valorilor morale religioase .

La final, propun spre meditație următoarele întrebări...Suntem noi, astăzi, vrednici de jertfa lor? Știm să prețuim moștenirea culturală și spirituală lăsată nouă de ei? Copiii și tinerii noștri cunosc că libertatea lor a fost plătită în avans prin tragediile acestor oameni bravi? Cunoaștem care este adevărata libertate?

Voi încheia cu un îndemn adresat tinerilor al lui Octavian Bjoza, Președintele Asociației foștilor deținuți politici: „Oriunde v-ați afla pe teritoriul patriei, călcați cu sfială pe covorul de iarbă pentru că nu aveți de unde să știți că , undeva, la doi metri, sub pământ, sunt osemintele a ceea ce a avut acest neam mai bine pregătit profesional, mai moral, mai demn!”

Veșnică recunoștință! Veșnica lor pomenire!