Feerii albe

Eram în Malin.

A început să ningă.

Feerii albe.

A începe o descriere lirică, ca pe o pagină de jurnal, ar putea fi doar ca o introducere. M-a încântat moto-ul poetului Gavril Moldovan pentru volumul său  ,,Jurnal” (volumul III, 2006-2008 și 2018), Editura ,,Școala Ardeleană”, 2019: ,,După ce trec, zilele devin abstracte.” Parafrazându-l, aș zice, că după ce sunt citite, descrierile literare încântă (sau nu) prin subiectivitatea lor, prin ineditul viziunii autorului referitoare la aspectele din natură prezentate.

Deși  nu prea s-ar potrivi, consemnările dintr-un jurnal, cu divagațiile lirice, voi începe această descriere, ca pe o narațiune, precizând indicii săi spațiali și temporali, a ceea ce urmează să ,,curgă” descriptiv.

24 Ianuarie 2024, ora 17, la Malin. Ca de obicei, aproape zilnic urc spre via aflată la vreo 200-250 de metri, de casa mea de acolo. Și în ziua Unirii am făcut ,,rondul”.

Ningea frumos, ca în prozele scurte ale părintelui Ion Agârbiceanu, cu unduiri ușoare ale unui vânt abia perceptibil. Cum ar spune poetul ploieștean Victor Sterom, de-abia puteam distinge ,,umbra vântului” (,,Un munte de melci”). Ningea calm, bogat. Orice ninsoare, atunci când te afli în mijlocul naturii, are asupra ta un dublu efect. Întâi, în fața vastității acestui fenomen devii parcă un anonim, numele tău nu mai contează. Trăiești plăcerea de a nu mai știi cine ești tu, de fapt, ca să poți percepe cu toți analizatorii vizuali, auditivi, tactili, spectacolul din jurul tău. Ești doar o țintă luată la ochi de fulgii de zăpadă. Ești ochit alb, ești lovit alb, de valurile de omăt descălecând din înaltul cerului. ,,Împușcat” cu fulgi de nea. Nimeni nu cade, nimeni nu moare. Ce război, ce bombardament dulce!

Al doilea efect pe care îl aduce cu sine ninsoare, este senzația că ai ieșit din timp. Cronometrarea lui s-a oprit. Ceremonia prăbușirii zăpezilor  te face să uiți de tine, de  lumea ta. Ești doar tu, fulguiala și preajma în care te afli. Nu mai ai nevoie de nimic. Ninge parcă numai pentru tine. Nu mai apelezi nici la cuvinte. A vorbi cu cineva, cu tine, în aceste momente, ar fi   ca o profanare a micilor ,,morminte albe” care cad de sus îndeplinindu-și menirea și  sfârșitul. Îți vine să interzici orice grad de comparație adjectivală referitoare la ninsoare. Ninge și asta înseamnă totul: spectacol, feerie, însingurare, uitare de sine. Dacă nu ai uita de tine, nu te-ai putea bucura  din plin de splendoarea naturii. Deodată îți dai seama că ai trecut de ceva timp de pragul secvenței temporale,  ,,În așteptarea zăpezii” (Cornel Cotuțiu) și ninsoarea ,,toarce leneș” (Nicolae Labiș) în continuare și tu  participi la ,,Cina cea de taină” a zăpezii, încântat de ea, gata să-i contaminezi și pe alții: ,,Iarna număr iar/zăpezile pe dealuri./Ninge ca-n Labiș.”