In memorian lelea Mare Rus din Malin. Când pleacă dintre noi țăranii colectivizării

Duminică, 8 februarie 2026, a plecat dintre noi lelea Mare Rus, soția regretatului Vasile Rus, din Malin, cunoscută prin apelativul nepoților și ca Mama Mare sau Mama Dragă.

Ea a făcut parte familia țăranilor colectivizării agriculturii (s-a născut în 1945), parcurgând anii comunismului și pe cei de după decembrie 1989.

Originară din Ceaba, a fost  modelul de țărancă, păstrătoare a obiceiurilor, a tradițiilor rurale și, eminescian aș zice, (,,Trecuta-au anii...”),  a ,,eresurilor” satului.

A fost ,,conducătoarea” unui ,,clan”,  mereu în stare să adune în jurul ei tot neamul său, dirijându-l și orientându-l să pășească pe ogașurile modului de a fi și de a trăi, al acestei lumi sătești. Ea credea în descendența ei țărănească și multă vreme în gospodăria ei totul se petrecea așa cum a apucat de la bunicii și de la părinții ei.

Muncile se desfășurau după circuitul anotimpurilor, iarna țesea la război, ceremonialul marilor evenimente  din viața omului: nașterea, căsătoria, moartea, urmau un desfășurător transmis din vremuri de demult.

Curgerea istoriei s-a schimbat însă și multe lucruri știute și cu orânduială făcute, s-au dat peste cap. Mătura pusă în fața ușii de la intrarea în casă și-a pierdut sensul și tăcerea ei, însemnând  că gazdele din casa respectivă nu sunt acasă, războiul de țesut, în cele mai fericite cazuri, a fost urcat în pod, uneori a fost pus pe foc, portul popular de altădată a rămas în lada de zestre, părți din el au fost cusute pe la marginile perinilor, păretarele și covoarele țesute au acoperit podelele, mai degrabă ca niște răzătoare pentru picioare. Nunțile au fugit din sat, pe la restaurantele urbane, pâinea făcută acasă în cuptor s-a cuibărit în pungi de nailon și este cumpărată de la magazin. A participat la muncile colectivizării, când, dacă nu mai ascundeai ceva și pentru tine, aveai un câștig păgubos.

Lelea Mare s-a situat mereu între ceea ce a știut și moștenit din Ceaba și schimbările care ne-au asaltat pe toți. Deseori zicea că așa trebuie, că acele rânduieli trebuie păstrate. Nu întâmplător, în ultimul timp dorea și a început să amenajeze în vechiul grajd, un fel de muzeu etnografic, în care să adune obiectele dragi ei, specifice universului rural, pe care încerca să nu îl uite, chiar și nepoții și strănepoții ei. Nu a mai apucat să-și ducă acest gând până la capăt.

Cu vreo zece ani în urmă, într-o toamnă putredă de ploi, i-am făcut o vizită. A început să-mi povestească despre sfârșitul soțului ei Vasile. Explicațiile ei mă coborau într-o atmosferă sadoveniană, în care credința făcea casă bună cu o stare de magie naivă și blândă. Mi-a părut  rău că nu am avut la mine un  pix și niște coli de scris.  Ar fi rezultat o povestire reușită.

Îi plăcea să-și lucreze grădinuța de lângă casă, făceam schimb de semințe și de plante de răsădit (suntem rude și locuia peste drum de casa noastră), ne chema la plăcinte, în special la cele cu cartofi, la mălai făcut în ler, la grăunțe fierte.

De la fereastra  camerei mele de dormit, i-am observat de la o vreme nopțile de nesomn, când îi treceam pragul sesizam starea ei de sănătate precară. Se ,,astâmpăra”, spunea ea, cu emisiunile ei preferate, de la televizor, cu Liturghiile transmise, cu muzica populară.

Ulița pe care ea a domiciliat, o să fie mai pustie, fără glasul ei. Îmi zicea că ține un jurnal, sper să ajungă și la mine. I se potrivea de minune regionalismul ,,ocoșă”.

Personal, de zeci de ani, de când sunt legat de Malin, plecarea Ei, înseamnă pentru mine și dispariția unei lumi rurale, cum ar spune Grigore Leșe, care avea rânduiala ei. Chipul de altădată al satului, iubit de lelea Mare, va fi regăsit în curând doar în muzee, iar foștii lui țărani, aproape ultimii, se vor odihni în dealul de lut, care ține în brațele lui cimitirul, spornic în numărul de locuitori.

                                                                               Ion Radu Zăgreanu