Floare de câmp

Am hoinărit într-o dimineaţă pe câmpul cu iarba gata de cosit. Zâmbeau la razele de soare sub sărutarea încă vie de rouă zeci de flori sălbatice, crescute din mila şi ocrotirea lui Dumnezeu: cicoarea absorbea răcoarea într-o splendoare cerulie, macii făceau feţe îmbujorate, iar scânteuţele aminteau de arşiţa de foc a dimineţii.
Binecuvântată e ocrotirea naturii, ea vine nedirijată, cu ploi, căldură şi pământ bogat!
Cine le ocroteşte, cine le sapă, cine le udă? Dumnezeu. Şi frumuseţea lor concurează cu a florilor de seră.
Am scris aceste rânduri în cinstea tuturor femeilor care, luptând cu vicisitudinile vieţii, se afirmă prin muncă îndârjită, biruind piedicile.
Azi, femeie luptătoare, ţie îţi dedic aceste versuri scrise de demult: „Râde către cer cicoarea/ Înălţându-se spre soare,/ Parc-ar vrea să-l cucerească/ Cu albastra ei culoare./ Măzărichea, parfumată,/ Susţinut o concurează,/ Căci ea-i şi îmbujorată/ Şi farmecul ei primează!/ Macul roşu, ca vedetă/ Şi-a-ncheiat rolul în pripă- / Lângă el, o margaretă,/ Face doar din alb risipă!/ Iar scaieţii, ca băieţii,/ Stau băţoşi şi îmbufnaţi,/ Că-ntre fete, morcoveţii,/ Se simt foarte ruşinaţi!/ În această tevatură/ Intră şi un ciocârlan,/ Ce-nălţându-se spre soare/ Vine în picaj spre lan./ Ţipă-n triluri lungi, poznaşul,/ Către ierburi şi-o gârneaţă:/ - Până nu vine cosaşul,/ Bucuraţi-vă de viaţă!” (Dimineaţa, volumul „Spre zări albastre”).