Focus Mirela Orban

                                                                                    Icu Crăciun

Versurile alungă întunericul din noi

            Limbajul poetic este un limbaj nobil și gratuit, aparent inutil, care vorbește „și în numele celor care sunt la fel, dar nu pot compune literatura” (Mihai Zamfir). Cu alte cuvinte, el ne învață cum să murim frumos ca-n „Oda…” lui Eminescu, cum să visăm cu ochii deschiși, cum să ne salvăm de mâzga cotidianului, dar, pentru asta, trebuie să fii înzestrat cu un cod de descifrare, de decodare a semnificației pentru a scăpa de pustiul din viață sau de traume psihice greu de gestionat ca să înțelegi frumosul limbajului poetic, adică „Nespusul fărâmicios”, cum se intitulează volumul de versuri al poetei Mirela Orban, apărut la Editura Colorama, din Cluj-Napoca, în 2021.

            În această carte, poeta, cu sensibilitatea ei greu de strunit, cugetă, simte și vede (este și pictoriță și își ilustrează cartea cu câteva tablouri de-ale ei) ceva aparte din acest univers care nu este numai al nostru, vorba ceea, pâinea și vinul concretului imediat înseamnă cu totul altceva, dacă ne gândim la cele biblice, așa cum merele din tablouri nu se consumă, ele înnobilează, sunt o hrană esențială pentru spiritul uman. Ea știe că naturalul, autenticul nu trebuie îmblânziți, trebuie doar nutriți cu „bucăți de ambrozie” pentru a-i îndrepta „spre câmpiile elizee”, dăltuind „adâncurilor sacre/ înaintarea marii călătorii”. Cu siguranță, autoarea a fost muncită de gânduri („tornada continuă a gândurilor/ zguduie liniile de înaltă tensiune”, „gândurile evadează din menghina zilei”), spaime sau incertitudini, de experiențe pe care le-a trăit cu intensitate majoră, de aici, nevoia imperativă de receptare a acestora, acordându-le valori estetice incontestabile. Dreptul de a visa, de a se revolta împotriva concretului carnal, învelit într-o „coajă de azbest”, pentru a putea să plutească deasupra norilor, să metamorfozeze poeziile în „păsări de hârtie” ca urmare a întoarcerii la vârsta inocenței, a purității candorii de altădată când sufletul își julește deseori genunchii, îl au doar poeții (ea, fiind o poetă pământeană, pe care n-o ajung blestemele) și, în general, iubitorii de valori estetice, în pofida faptului că ideile unora „se umflă ca niște gogoși pufoase și fără substanță”; de aceea, în poemele sale, sufletele au aripi, dar „pasc lumina pe-o câmpie fără hotar”, iarba suspină, nerăbdarea este ținută prizonieră într-o cușcă, tăcerea aburește și are gust, pustiul are ecou, fericirea are iz nepământean, „gândul își deschide aripa” și s-ar putea pângări odată rostit, iar păianjenii sunt trofee ale timpului, cărțile miroase „a pâine caldă”, „dorul se-nfășoară pe fusul sufletului”, chiar dacă, uneori, este „bolnăvicios”. Trebuie să recunoaștem că numai un poet talentat poate scrie și simți astfel, se poate întrupa într-un cactus sau un ciulin, iar ca să scape de activitatea profană, zilnică, și a se apropia de sacru, de spiritual, „se dezbracă de a doua piele/ abandonându-se în fața altarului/ pregătit să-i suplinească/ sufletul/ amânat de prea multe ori/ uitat prin săli de așteptare/ când se întoarce cu fața spre lume/ se deschide într-o floare de lotus”. Când vine vorba de solitudine, versurile sale, care păstrează viu spiritul contemporan, îmi amintesc de cele ale Silviei Plath; Mirela Orban se simte prizonieră în „bucla timpului”, își „mănâncă” singurătatea, care îi ține de foame, „rupe din ea arătându-și colții/ ca o leoaică amușinând sânge”; până și comunicarea totală cu ființa iubită este imposibilă, „neelucidată”, căci „în ceara lumânării topite/ rămăseseră captive vorbele/ ce-ar fi contat/ când ziua aceea era departe,/ iar orologiul izbea ecoul întrebărilor tale/ de pereții goi/ nu mai locuiai în sufletul nimănui”, iar „cuvintele fac noduri ciudate-ntre noi/ mor înainte de a se naște”, „aerul feliat subțire între trupuri/ trăgea cu ochiul”, deși se pregătește „să-i fie sânge”, să-și trăiască, cu voluptate, carpe diem-ul neamânat, fiindcă „nimic nu doare mai frumos/ decât îmbrățișarea vie”.

            În ce măsură, mesajul transmis de Mirela Orban ajunge la inimile oamenilor poate răspunde doar cel care îi va citi creațiile sale.

Dezbracă-te, poezie!

Menuţ Maximinian

De profesie asistentă medicală la Spitalul Judeţean Bistriţa-Năsăud, Mirela Orban, pe lângă meseria pe care o are, aceea de a fi alături de oamenii aflaţi în suferinţă, îşi refugiază sufletul în artele plastice şi poezie.

            Aflată la al cincilea volum de versuri – Dezbracă-te poezie – apărut în urma câştigării premiului Editurii Colorama, membră a Cercului Literar de la Cluj, Mirela Orban „se află sub cele mai generoase auspicii ale talentului său”, după cum scrie, pe copertă, criticul Ion Cristofor.

            Ce metaforă frumoasă este titlul ales, poezia înfăţişându-se în toată splendoarea ei în faţa cititorilor, căci atunci când este admirată, citită şi recitită de către public, ea prinde rădăcini. „Cuvintele ce cresc din tăcere” sunt cele care dau viaţă poeziei, autoarea versurilor fie că are atelierul de creaţie „într-o cutie de chibrituri”, fie că îşi aşază versurile pe o foaie între două vizite la pacienţi, la spital, dă prezentului forme pentru a fi rememorat peste timp, atunci când „zilele construite din propoziţii lungi” pleacă în pribegie întru căutarea destinului, poetul având curajul de a merge cu frică alături. De altfel, poetul este conştient de puterea pe care o are în lume, pentru el fericirea şi disperarea fiind aceeaşi corvoadă, într-un dialog cu el însuşi declarând: „ei cred că te înveseleşti doar cu tine/ când închizi ochii peste suferinţa lumii/ dar pe tine te ţine în braţe Dumnezeu”. Povestea aceea în care poeţii sunt trimişii lui Dumnezeu pe pământ pentru a înfrumuseţa lumea, tot ei fiind cei care aşază în versuri frumuseţile raiului, am mai spus-o. Face parte mai ales din legendele culturii populare româneşti.

            La Mirela Orban întâlnim claritate în versuri, dar şi multă lumină atunci când: „porumbelul alb/ pe umărul fiecărui copil/ îngăduie speranţa încolţită/ din rana timpurie”. Poemele se pot naşte, de altfel, oriunde atunci când „pasul călătorului oprit tresare/ două versuri obsedante pulsează în retină/ parcă am mai fost aici, zice/ şi se întoarce înlăuntru, răscolind humusul/ unde fiecare însămânţează cuvinte”.

            Şi ce frumos spune poezia într-un dialog cu poetul: „dăm drumul să zbori/ e în tine cheia”. În faţa celor care nu înţeleg poezia şi rostul cărţilor, în faţa pacifiştilor care „ies cu pancarte în faţa primului vers.../ învârtindu-se în cercuri concentrice în jurul paginii virgine”, poetul se apără tot prin cuvânt, aducând în faţa noastră „cărţi cu miros de pâine coaptă”, cele care ne ademenesc făcându-ne să îmbucăm din fiecare pagină, să descoperim cerul nescris şi să spunem poeziei „dacă n-ai fi ajuns, aş fi căutat drumul/ cu mâinile încărunţite”.

            „Poemul e gata/ poemu-i în forma lui brută/ prescris”, spune în ultima poezie din volum Mirela Orban, invitându-ne să fim părtaşi în lumea cuvintelor la chipurile pe care poezia are puterea de a le înfăţişa.