Versurile Mirelei Orban alungă întunericul

Limbajul poetic este un limbaj nobil și gratuit, aparent inutil, care vorbește „și în numele celor care sunt la fel, dar nu pot compune literatura” (Mihai Zamfir). Cu alte cuvinte, el ne învață cum să murim frumos ca-n „Oda…” lui Eminescu, cum să visăm cu ochii deschiși, cum să ne salvăm de mâzga cotidianului, dar, pentru asta, trebuie să fii înzestrat cu un cod de descifrare, de decodare a semnificației pentru a scăpa de pustiul din viață sau de traume psihice greu de gestionat ca să înțelegi frumosul limbajului poetic, adică „Nespusul fărâmicios”, cum se intitulează volumul de versuri al poetei Mirela Orban, apărut la Editura Colorama, din Cluj-Napoca, în 2021; în anul 2011 a publicat volumul de poeme „Sub arcade, secunda” (Ed. Artbook, Bacău), iar în 2017 opul „Buzunare pentru răvașe netrimise” (Ed. Colorama, Cluj-Napoca), înainte, tipărind zeci de poezii într-o serie de antologii din Bacău, Cluj-Napoca, Galați, Bistrița etc. Cu poezii s-a afirmat și în revistele: „Convorbiri literare”, „Mișcarea literară”, „Caiete silvane”, „Conta”, „Algoritm literar”, „Banchetul”, „Conexiuni” etc.
În „Nespusul fărâmicios”, poeta, cu sensibilitatea ei greu de strunit, cugetă, simte și vede (este și pictoriță și își ilustrează cartea cu câteva tablouri de-ale ei) ceva aparte din acest univers care nu este numai al nostru, vorba ceea: pâinea și vinul concretului imediat înseamnă cu totul altceva, dacă ne gândim la cele biblice, așa cum merele din tablouri nu se consumă, ele înnobilează, sunt o hrană esențială pentru spiritul uman. Ea știe că naturalul, autenticul nu trebuie îmblânziți, trebuie doar nutriți cu „bucăți de ambrozie” pentru a-i îndrepta „spre câmpiile elizee”, dăltuind „adâncurilor sacre/ înaintarea marii călătorii”. Cu siguranță, autoarea a fost muncită de gânduri („tornada continuă a gândurilor/ zguduie liniile de înaltă tensiune”, „gândurile evadează din menghina zilei”), spaime sau incertitudini, de experiențe pe care le-a trăit cu intensitate majoră, de aici, nevoia imperativă de receptare a acestora, acordându-le valori estetice incontestabile. Dreptul de a visa, de a se revolta împotriva concretului carnal, învelit într-o „coajă de azbest”, pentru a putea să plutească deasupra norilor, să metamorfozeze poeziile în „păsări de hârtie” ca urmare a întoarcerii la vârsta inocenței, a purității candorii de altădată când sufletul își julește deseori genunchii, îl au doar poeții (ea, fiind o poetă pământeană, pe care n-o ajung blestemele) și, în general, iubitorii de valori estetice, în pofida faptului că ideile unora „se umflă ca niște gogoși pufoase și fără substanță”; de aceea, în poemele sale, sufletele au aripi, dar „pasc lumina pe-o câmpie fără hotar”, iarba suspină, nerăbdarea este ținută prizonieră într-o cușcă, tăcerea aburește și are gust, pustiul are ecou, fericirea are iz nepământean, „gândul își deschide aripa” și s-ar putea pângări odată rostit, iar păianjenii sunt trofee ale timpului, cărțile miroase „a pâine caldă”, „dorul se-nfășoară pe fusul sufletului”, chiar dacă, uneori, este „bolnăvicios”. Trebuie să recunoaștem că numai un poet talentat poate scrie și simți astfel, se poate întrupa într-un cactus sau un ciulin, iar ca să scape de activitatea profană, zilnică, și a se apropia de sacru, de spiritual, „se dezbracă de a doua piele/ abandonându-se în fața altarului/ pregătit să-i suplinească/ sufletul/ amânat de prea multe ori/ uitat prin săli de așteptare/ când se întoarce cu fața spre lume/ se deschide într-o floare de lotus”. Când vine vorba de solitudine, versurile sale, care păstrează viu spiritul contemporan, îmi amintesc de cele ale Sylviei Plath; Mirela Orban se simte prizonieră în „bucla timpului”, își „mănâncă” singurătatea, care îi ține de foame, „rupe din ea arătându-și colții/ ca o leoaică amușinând sânge”; până și comunicarea totală cu ființa iubită este imposibilă, „neelucidată”, căci „în ceara lumânării topite/ rămăseseră captive vorbele/ ce-ar fi contat/ când ziua aceea era departe,/ iar orologiul izbea ecoul întrebărilor tale/ de pereții goi/ nu mai locuiai în sufletul nimănui”, iar „cuvintele fac noduri ciudate-ntre noi/ mor înainte de a se naște”, „aerul feliat subțire între trupuri/ trăgea cu ochiul”, deși se pregătește „să-i fie sânge”, să-și trăiască, cu voluptate, carpe diem-ul neamânat, fiindcă „nimic nu doare mai frumos/ decât îmbrățișarea vie”.
În ce măsură, mesajul transmis de Mirela Orban ajunge la inimile oamenilor poate răspunde doar cel care îi va citi creațiile sale.