În formarea tinerilor pentru carieră, lipseşte adecvarea actorilor deciziei la o metodă constantă

Ieşirea dintr-un ciclu de învăţământ exprimă întotdeauna elocvent reuşitele şi disfuncţiile drumului care i-a adus pe elevi până aici. Şi, de ani buni, mai ales de când ne-am câştigat dreptul de a face observaţii neprotocolare, conchidem în fiecare an că ieşirea din gimnaziu sau chiar din liceu nu se face prin cele mai fericite formule, că încă sunt multe lucruri de rezolvat aici, începând cu programele şi terminând cu examenul de absolvire, pentru liceu, sau de admitere, pentru gimnaziu. Dacă bacalaureatul a rămas o piatră de hotar ferma, oricum l-am concepe ca formă/formulă, ieşirea din gimnaziu – cândva prin examenul de capacitate, apoi prin tezele cu subiect unic şi apoi prin forma anunţată recent – ramâne încă o problemă spinoasă.

Ministrul învăţământului a anunţat schimbarea modalităţii de accedere în liceu. Se va ţine cont de mai multe aspecte, care să autorizeze şi să pună în valoare opţiunile candidatului. Anunţul ministrului probează preocupările ministerului de a ameliora activităţile din sistem, confirmă eşecul tezelor cu subiect unic şi validează necesitatea de a oferi candidaţilor şi liceelor o modalitate mai bună de selecţie. Anunţul acesta (şi decizia ca atare) implică şi un grad mare de subiectivitate, caracteristic de altfel majorităţii schimbărilor generate de reformă.

Schimbarea e anunţată în plină perioadă a examenelor naţionale. Cei interesaţi, prinşi de febra examenelor, a rezultatelor acestora, vor acorda schimbării preconizate o atenţie reală minimă, Observaţiile vor fi subiective, ele urmând să fie secondate de critici obiective abia în cursul anului şcolar următor, când nu se vor mai putea face corecţii, iar efectele vor fi cunoscute la următoarea evaluare. Vor fi aplicate teste PISA, fără ca profesorii – şi chiar elevii – să fie familiarizaţi, din timp, cu acestea. Desigur ca va fi o perioadă de punere în temă, dar (şi) aceste teste vor spori stresul elevilor peste an, prelungind de fapt stresul întreţinut de TSU. Într-un scenariu posibil, după un prim test, ministerul va conchide că profesorii trebuie formaţi (şi) în această direcţie, vor fi pregătiţi formatori, sub presiunea evenimentelor, se vor organiza nişte cursuri de formare cu o finanţare precară, cursuri care s-ar putea să aibă soarta cursurilor de formare pe DeCeE, pentru tezele cu subiect unic şi pentru bacalaureat. Dacă nu cumva, în urma unor mai mult sau mai puţin previzibile schimbări politice, conducerea ministerului se va schimba şi totul va rămâne o frumoasă vorbărie televizată.

Dincolo de intruziunile periodice ale politicului în evoluţia sistemului, prin efectele de multe ori gratuite pe care le generează, în relaţia dintre gimnaziu şi liceu, în trecerea de la un ciclu la altul, încă nu s-a ajuns la o conexiune clară, generică, la un raport constant, bine fundamentat teoretic şi apoi adus într-o formulă practică fluentă, bine articulată. Eliminarea evaluării finale la ieşirea din gimnaziu, în ideea că studiile continuă, obligatoriu, în liceu sau SAM, absorbţia în liceu a unui mare număr de elevi care nu fac faţa exigenţelor nivelului de studiu, goana liceelor (mai puţin atractive) după elevi, competiţia după diplome fără acoperire, incidentele psihologiei, inconsistenţa şi inconsecvenţa descentralizării, şi multe altele, fac situaţia trecerii de la gimnaziu la liceu discutabilă şi vulnerabilă în continuare.

Într-o asemenea situaţie, ne putem întreba dacă formarea pentru o meserie trebuie oare să treacă neapărat prin liceu şi absolventul să dovedească „achiziţionarea” unei culturi medii? De ce trebuie să urmeze liceul un om care nu iubeşte cultura generala? Întrebările pot foarte bine să rămână retorice, deşi şcoala n-ar trebui să le ignore. În acelaşi timp, pare dovedit de trecut că un învăţător sau un asistent medical s-au instruit mai bine pentru profesie într-un liceu de profil (desfiinţat acum) decât într-o şcoală postliceală... Liceul în două trepte nu era cea mai rea soluţie, dacă s-ar fi găsit o mai buna modalitate de a nu „fragmenta” liceul şi mai ales de a armoniza curriculumul. Şcolile de meserii ar trebui să rămână de sine stătătoare, să formeze în meserie, prin programe şi baze materiale/ateliere adecvate, pe o piaţă a muncii bine diagnosticată. Ele n-ar trebui sa devin[ un surogat al învăţământului de stat.

În formarea tinerilor pentru cariera, pentru viaţă, încă dibuim. Lipseşte (în continuare, de ani şi ani) o viziune, o „metodă” de ameliorare a sistemului, o adecvare a actorilor deciziei şi ai formarii, ca să nu zic ai reformei, la o metodă bine definită. „metodă” care să păstreze o anumită constantă în faţa echipelor ministeriale. Altfel, vom găsi mereu soluţii provizorii, menite să salveze aparenţele, pe care le vom critica, la o adică, dar vom rămâne de fiecare data cu farmecul criticii. Şi doar cu acesta.