Gheorghe Mizgan –un spirit enciclopedic în Olimpul poeziei

Dintotdeauna muzele i-au dat târcoale, fără a se intimida de lumea cifrelor care îl învăluiau pe tânărul inginer, pe vremea când era student al Institutului Politehnic din Timişoara. În răstimpuri, scria versuri pe care vremea avea să le pritocească pentru volumul cel dintâi: “Cameleonul cu aripi”(2008). Aveau să urmeze degrabă, ca să nu spunem febril: “Aripi astrale” şi “Tunelul timpului ”(2010), toate la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca. De atunci, pictura, sculptura, gândirea tehnică au primit un con de umbră, centrarea maximă făcându-se pe cuvânt, căci… “La început (şi dintru început-n.n.) a fost Cuvântul” –izvor divin a toate. Celelalte ramuri al artei trăiesc de acum pentru Gh. Mizgan subsumându-se orfic cuvântului. Aşa o face de pildă tabloul “Geneză”, în paginile volumului “Arca Tăcerii” (2013). Un vârtej rotitor, cu scintilaţii florale, germeni ai viitoarelor constelaţii, galaxii şi sisteme planetare au ca sorginte mâna ieşind din tenebrele dintâi, a Ziditorului Suprem al Universului. De altfel, autorul îşi ilustrează singur volumele (inclusiv coperţile) cu crochiuri, desene, picturi, elemente sculpturale pline de semnificaţii direcţionate spre decriptare cititorului.
Talentul poetic nativ al lui Gheorghe Mizgan se vădeşte totdeauna în sensuri ce se subsumează formelor matriceale. Dansul alambicat şi ameţitor al formelor gratuite nu-l atrage. Există totdeauna un imperativ subteran al comunicării empatice cu cititorul. Uneori avem sensuri pure, concentrate de sensuri, precum în poemele haiku şi senryu din volumul “Martor pentru gând” (ediţie bilingvă). Cunoaşterea multilaterală, intruziunea în ştiinţele exacte dă amploare registrului poetic: Cosmosul, iubirea, materia, misterele, arcanele existenţei sunt cernute prin eul liric, fără a dori să le epuizeze. “Din clipe tandre strânse în clepsidră,/ Pavatele cărări ne duc spre nicăieri,/Căci vântul surd, cu-ameninţări de hidră / Îşi spulberă nisipul grăbitei primăveri.”(Cenuşa gândului);
Volume ca “Dilema clepsidrei” sau “Roua din cuvânt”( ambele la Ed. Singur, Târgovişte, 2011) se voiesc cantonate exclusiv în versificarea clasică, a cărei cantabilitate e arhicunoscută, ca dans al vocabulelor. Tomul poetic din urmă, trilingv, “Arca tăcerii” este o subsumare de semne în vers alb, o succedare de elemente cu semnificaţii existenţiale. “Grota din stâncă / poartă vibraţiile credinţei adânci/ rupt în conturul stâncos/ cerul şi hăul profound.”(Bobul credinţei; Le grain de la foie; The grain of faith)
Există o eleganţă a gândirii poetice a domnului Gheorghe Mizgan, totdeauna tinzând spre zenit, spre un azur barbican spre care voieşte o înălţare dimpreună cu cititorul potenţial. E o seninătate ce transcende în fapt propriei staturi a poetului. Suntem departe astral de acele forme literare pe care mulţi le-au exersat postdecembrist încadrându-se într-o dictatură a vulgarităţii, care azi încă excede în teatru şi disipându-se pe încetul în domeniul prozei. Această eleganţă literară este şi una comportamentală a autorului, care înţelege să fie mereu elegant, generos, dar fără ostentaţie, afabil cu toţi, comprehensiv cu cei ce-i sunt confraţi întru poezie.
Exprimam, într-o sumară prezentare a celui de al treilea volum al său (“Tunelul timpului”) în 2010, profeţia că maturizarea literară a domniei sale este rapidă şi că nu peste multă vreme va depăşi graniţele coercitive ale zonei noastre. Mă bucur de împlinirea deplină şi în exces a acestei premoniţii, căci astăzi, avem un poet bistriţean circumscris nu doar zonei Ardealului ci şi în arcul extracarpatic, până la constănţenii de la valurile mării, spre Moldova, inclus în antologii prestigioase, între personalităţi cu care suntem contemporani. Credem că ieşirea în spaţiul european a volumelor domniei sale este o problemă ce prinde contur alert.