Gheorghe Mizgan: „TUNELUL TIMPULUI”, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010

Ca inginer prin profesie, nu ne miră alianţa dintre domnia-sa şi o editură care se apleacă spre sfera ştiinţelor. Sau numai titulatura editurii va fi fiind la mijloc, din moment ce o teoreticiană critic-literar ca dna. Irina Petraş îşi are biroul alături de directorul editurii.

Dacă existenţa e privită adesea ca o călătorie cu o corabie pe mare, dl. Gh.M. ne oferă un segment temporal din „voiajul” său printre noi corespunzând perioadei 13 martie - 5 septembrie 2010, ca un „Tunel al timpului”. Este al treilea volum, „a treia generaţie” cum se exprimă dumnealui, luând modelul de exprimare pentru high-tech din domeniul avionicii sau computerelor. Primul tom fusese „Cameleonul cu aripi”, acum trei ani, urmat de „Aripi astrale” . În prefaţa semnată de dna. Jeniţa Naidin la volumul prezent, se fac –între altele- interesante asocieri între primul ciclu al voulmului de faţă: ”Călătorind prin Infern” şi scrierile lui Milton. Cel puţin ca titlu şi tematică desigur, dar şi la alte proporţii, însă forma hipermodernă a celor 15 poezii, incluzând o complexitate de trăiri dominant opresive, ne duce cu gândul la imprevizibile evoluţii viitoare ale autorului, pe care le cauţionăm fără reticenţe: ”Trandafiri criogenaţi / de irişi glaciali / leapădă petale-ncremenite / În spuza încă fierbinte. / / Norii formaţi / Învăluie memoria /ducând amintirile /în pustiul suferinţei.”.Imaginea se contorsionează dilatându-se ori restricţionându-se în fluxul memoriei: ”Zebre cernite / îşi etalează /holocaustic / printre / gratiile atemporale /strigătele muribunde / în traversarea / fluxului temporal / al timpilor paraleli.” ; „Bombe amnezice /explodează atemporal, / Omniprezent / văzduhul panoramic / îşi rememorează hologramic / istoria potopurilor / de la Geneză / la Apocalipsă.”

Încurajăm pe autor să bată cu acest gen de poezie la porţile revistelor literare din ţară sau din diaspora şi suntem convinşi că i se vor deschide, acest demers fiind de natură să-i confirme/infirme valoarea poetică a acestora. Şi subsecvent, să adune ulterior în volume cele care s-au bucurat de succes literar revuistic. Astfel îşi va dobândi „independenţa literară”, autonomizându-se faţă de cercul de „critici” ai burgului nostru. Spunem aceasta, deoarece dincolo de veşmântul exhibării, nu-i vedem poezia doar ca joc de forme vide, cum este al multora, ci are un substrat ideatic real: „Bulgăre / de jar ceresc /rostogolit /în râul incandescent /al vulcanului carnal /încarcă bipolar /fluxul dorinţelor /încingând chipuri /cu săratele brazde ale durerii / în guturalul ţipăt /al disperării.”; „Doar Crucea / felinar al nădejdilor /picură în ritm cardiac /în spuza protectivă /renăscând speranţele / cu aripi /de Phoenix.”

Chiar din succintele exemplificări ne putem da seama de avantajul deţinerii unui vast lexic din domeniul ştiinţelor. Cunoaşterea ştiinţifică a permis lui Dante, Eminescu, Lomonosov realizarea unor creaţii magistrale. Şi dincolo de acest ciclu se poate constata o reală evoluţie a imagisticii, chiar surprinzătoare: „Nu-mi mai găsesc /sinele./ Încerc să-mi invoc /umbrele /în reconstruirea persoanei / Timpii prezenţi /gestează /germenii trecutului / într-o fertilitate totală.” („Clonarea timpului)

Religiosul devine componentă a liricii dlui. Mizgan într-un mod firesc, ca o trăire proprie, distilată în retortele spiritului, aşcum avem în „Efectul icoanei”, „Doar crucea”, Tragedia unui fir de iarbă”: „A fost suficient /că privirea Lui s-a fixat…/ pe albul imaculat /al zăpezilor/ pe piscurile molcome /care duc gândurile / spre un adăpst cald /acel zâmbet / al seninătăţii amurgice /topind orice îndoială /a supravieţuirii.” („Efectul icoanei”)

Versul clasic- precum iubirea dintâi- nu-şi putea disipa lumina atât de curând şi află reuşite remarcabile, dac-ar fi să amintim„Tragedia unui fir de iarbă” –metaforă extinsă, finalizată în constatarea unei „oboseli” în faţa vieţii- temă familiară unor mari creatori: „Cum timpul trece, iarba se-nvioară /Doar firul frânt se roagă, implorând: /-Doamne, am obosit de-atâta vară / Trimite coasa-n fân, s-adorm visând.” Vârsta autorului nu ne poate induce crezul că această lamentare are motive reale. Suspinul fiinţei este prezent însă în fiecare zi, când rostim cerând : Doamne, „vie-mpărăţia ta!”

Comunicarea excesiv de exactă a eului nu este benefică totdeauna, lectorul preferând schiţarea în actul gestării poetice şi această lecţie majoră pare deplin înţeleasă de dl. Gh. Mizgan. Discreţia literară, difuzia sentimentului fac din cititor un colaborator în decriptarea imaginii şi acest lucru îmi pare un mare obstacol depăşit în asumarea unei tehnici poetice pe măsura vremii în care trăim.

Versul clasic mai are mărunte probleme de ritmică, iar inversiunea trebuie abordată totdeauna când potenţele poetice ar putea să fie suplimentate. Cuantificarea valenţelor semantice ale fiecărui cuvânt vor uniformiza valoric bronzul unui autentic poet. Există situaţii când suntem nevoiţi a scrie cu delicateţe, fiindcă nu toţi oamenii pot duce povara cuvintelor, dar dl. inginer Gh. Mizgan are nevoie de acum de o critică riguroasă, care să facă din actuala etapă o permanenţă valorică şi o ascensiune în viaţa culturală pe un palier superior.