Opinii despre o carte şi nu numai

Poezia este un mesager al gândurilor şi simţirii noastre interioare, ea pleacă din suflet şi trebuie să ajungă la suflet, adică să comunice prin intermediul fiorului poetic.

Ea se coace numai la o mare intensitate a simţirii, care-i dă forţă de transmitere, înţelegere şi preluare a emoţiei autorului de către cititor.

În decursul vremurilor, ideea despre poezia bună a evoluat, plecând de la o transmitere simplă, deschisă, a trăirilor interioare – asemenea poeziei de factură folclorică – de către o prelucrare din ce în ce mai subtilă a gândurilor şi simţirii, care uneori ajunge parţial sau total voalată. Este vorba despre poezia lirică. A ajuns în final o poezie discretă, ce-şi închide emoţiile păstrate doar în sertarul poetic al autorului, nelăsând la lumină decât impresii vagi, adică nedesconspirându-se decât încet. Discreţia aceasta îi poate da nobleţe, dar o transformă într-un instrument la îndemâna numai unui grup restrâns de artişti ai cuvântului şi poate da mesajului interpretări de o mare diversitate, uneori chiar greşite, deviind ideea de la intenţia cu care a fost scrisă.

O poezie a misterelor sufletului omenesc ne oferă poetul Gheorghe Mizgan în preludiul volumului „Tunelul timpului”, sub genericul „Călătorind prin infern”: „Trandafiri criogenaţi/ de irişi glaciali/ leapădă petale-ncremenite/ în spuza încă fierbinte/ Norii formaţi/ învăluie memoria/ ducând amintirile/ în pustiul suferinţei”. (Poezia n-are titlu)

Un iad al simţirii descătuşat de rigorile versului clasic, îşi ţipă greul tehnologic al genezei materiei, dar şi sufleteşti, care-şi caută descătuşarea în vorbă. Capitolul se încheie cu „Doar crucea/ felinar al nădejdilor/ (…)/ renăscând speranţele/ cu aripi/ de Phoenix”. (Fără titlu).

Urmează „Coşmarul”, „Pretext libertăţii”, care aduce „Cântecul zorilor” ca o eliberare din chingile unei rigori neloiale.

Apoi „Firul iurbii” (Firav din fire), urmând „Ancora”, „Efectul icoanei”,, „Tragedia unui fir de iarbă”, o satiră de îngâmfări pedepsite.

„Clipe toride”, „Lumina din candelă”, „Despărţirea”, „Efectul petalelor”, „Dilema clepsidrei”, „Ariditate” – sunt fugare descătuşări de simţiri, create de mărăcinişul zilnic al trăirilor din viaţa unui om matur, care muncind într-un mediu din industria grea nu rareori poluat cu temperaturi înalte şi mirosuri grele, îşi caută ieşirea la lumină, refugiul într-o lume a ideii şi într-o artă care înfloreşte prin cuvânt vulcanic dus adesea înspre zări astrale. De altfel tendinţa tuturor exprimărilor poetice ale lui Gheorghe Mizgan, este lumea astrală ca un ultim refugiu al eului dintr-o încătuşare a vieţii fizice şi psihice.

O călătorie prin lumea interioară a sufletului, ar necesita spaţii publicistice prea mari – o decriptare făcându-se numai cu cartea în mână.

Un suflet vulcanic şi sensibil trece întotdeauna greu prin tunelul timpului, cu revărsări de zori şi înnoptări, garnisite cu speranţe şi deziluzii dezvăluite de poet în metafore de cuvânt, în culori pe pânze şi mai rar în sculpturi. Acesta ar putea fi poetul G.M., cu menţiunea că nu ştiu în ce măsură autorul ar vrea să se lase decriptat prin poezie. Subliniem faptul că în scopul realizării fiorului poetic orice creator de artă (care poate avea şi calităţi de actor) preia o scânteie pe care, datorită talentului, o poate transforma în flacără în scopul de a crea o operă de valoare. Şi nu ştiu, totodată, în ce măsură suntem legitimaţi – ca simpli cititori – să identificăm creaţia poetică cu viaţa personală a omului poet?!

Pot afirma însă că inginerul G.M., pe lângă înclinaţiile spre ştiinţă şi concret – are aptitudini artistice pe care şi le manifestă în scris, pictură şi alte domenii ale artei.