Gheorghe Mizgan sau omul cu “ARIPI ASTRALE”

(Ed. Casa cărţii de ştiinţă-Cluj-Napoca, 2010)

Orice demers asupra autorului în discuţie obligă la a releva că domnia sa este un excelent inginer şi concomitent un artist multiform - pictor, sculptor şi poet- triadă pasională pe care puteau să şi-o revendice marile spirite ale Renaşterii. Primele două ramuri artistice extraprofesionale l-au captivat până acum câţiva ani, pentru a fi martori apoi la ascendenţa pasiunii spre poezie, la dăltuirea cuvintelor, lucrare nu mai puţin migăloasă şi trudnică. Propensiunea spre sculptarea cuvintelor rânduite ostăşeşte în stihuri o ilustra primul volum –„Cameleonul cu aripi” (2009) – marcând un traiect al preocupărilor lirice care cobora departe, până în adolescenţă. Noua apariţie, pe care o ţii în mâinie tale, iubite cititorule şi cititoare, este de natură să fixeze o stare apolinică a eului liric pentru un segment temporal -recte anul 2009- după cum sunt datate creaţiile de faţă. Poetul adaugă în bronzul vremii trăirea sa interioară, gândurile, elanurile, aspiraţiile şi un anumit fel de a privi lumea în eterna ei curgere („panta rei”- cum nota cu inerentă melancolie Heraclit efesianul). Prin artă, creatorul împlineşte –fie şi parţial- dorinţa faustiană de a opri clipa. Aici, secvenţe ale unui an. Nu pe veci, dar ca potenţă a rememorării, a reîntoarcerii.

Cu neputinţă să nu remarcăm prezenţa unui acelaşi substantiv (”aripi”) în cele două titluri ale domniei sale, sugestie a unei game întregi de conotaţii posibile, între care optimismul funciar al autorului, o stare benefică, pregnant pozitivă de elanuri, unde melancoliile sunt –în mod obişnuit- exilate.

Tematic, înregistrăm o schimbare evidentă de la primele pagini- spaţiul teluricului este excedat şi asistăm la o percepţie cosmică a spaţiilor, a omului, a luminiscenţei, într-o „mare trecere” pe care o conştientizează deplin autorul: „Pe înălţimi, / Când plictisită de citadin / vei căuta / Priveliştile copilăriei tale, / Vei căuta s-atingi / Marea Cerului / cu creştetul şi privirea, / Întinde-ţi braţele şi mângâie zările. / Am să te umplu de seninătate, / Ducându-ţi tristeţea / Dincolo de zări.” (Dincolo) ;

„Astfel ne contopim cu Universul,/ Tu, eu, acum suntem lumină, / O amintire ne rămâne versul / Pe cer o oază într-o zi senină.” (Lacrima)

Există într-un anumit fel o pendulare osmotică între elemente, unul chemându-l pe celălalt. Cele „terriene”- cum se exprimă autorul, au nelinişti, percepţii marcat-senzoriale, interogaţii: „Unde-i mireasa Eului meu / Cu fruntea-i senină ca zorile?” (Pe aripi de vânt);

„Clepsidra trecerii în noapte / Încet nisipul şi-l prelinge,/ mereu marcând trăiri şi fapte / În ritm cu timpul ce-l deplânge.” (Clepsidra trecerii)

Acestea, ca şi majoritatea motivelor poetice, se cantonează în omenescul proxim şi constatabil al realităţii noastre cu rele şi bune, cu încântarea anotimpurilor, alergarea orelor, fulguiala clipelor: „Se-agaţă ziua-n cuiul zămislirii / Corole albe cerul îşi îmbracă,/ Bat clopote în turnul mănăstirii, / S-apleacă teiul, vântul ca să treacă.” (Înnoptare)

Aflăm un elogiu cald adus frumuseţilor ce îmbracă lumea, demers cu neputinţă de evitat sau reprimat sensibilităţii oricărui poet autentic.

„Frumoasă e livada atunci când e în floare,/ Mereu împodobită ca-n zi de sărbătoare, / În toiul primăverii, în zumzet de albine…”//…//Dar mult mai bine-i toamna, când fructele sunt coapte / E ziua când amurgul se mistuie în noapte …”/(Punţi peste anotimpuri).

Fără voie renasc în minte imagini ale bucolicelor poeţilor Eladei sau latinului Vergiliu:

„Ac velutis in pratis, ubi apis aestate serena

Floribus insiduunt varii et candida circum,

Lilia funduntur, strepit omne murmure campus.”*

(„ Precum în păşuni înverzite, unde albine în vara senină

Peste flori felurite se-aşază şi gingaş le-nconjoară

Crinii-n floresc, câmpul întreg răsună de murmure.”)

Erosul ca inevitabil ingredient existenţial punctează periodic parcursul poetic, însoţindu-l pe pămînt, fie noapte, spre zori ori pe străzile vechiului nostru burg ori dincolo de spaţiul ce ne circumscrie cotidian, aşa precum realizează de pildă în: „Lacrima”, „Iubito, plâng”, „Te-aştept”, „Sufletul poetului”, Întâlnire nocturnă”, ”Rămâi”:

„Din mâna ta- căuşul mâinii stângi-

În vremea psalmilor din cărticele,

Din zborul tău universal, când plângi

Prinzând contur, răsar luceferi, stele.”

Când soarele-ţi îmbălsămează chipul

Cu splendide tablouri în amurg,

Cu zâmbetu-ţi întorci din cale timpul,

Oprindu-se o clipă peste burg.”

(Din mâna ta)

Există o abundentă terminologie legată de cosmos, de elementele lui, de fenomenele lui, de pătrunderea umanului dincolo de leagănul terestru în starea cotidiană sau transfigurată, spre o stare superioară.: „Ne-am oprit în gara trecerii spre cer / Ne vom schimba murirea-n nemurire…/(În gara destinului); „Îngeri îţi umplu gândul când visezi/

,/Atât de-aproape-i visul de real/ Încât luceferii-i atingi cu palma,/ E Dumnezeu prezent material,/ E haina Lui cu stelele de-a valma…” (O punte de lumină). Altădată avem mirifica reflexie cosmică în cadrul terestru al spectacolului hibernal: „Roiuri de stele se văd pe poteci/ În alb se îmbracă nuiaua//…// Se-aştern încet şi visele-n troiene”/(Poemele iernii).

Rugăciunea uneşte pământul cu cerul, iar vectorul acesteia este omul, coroană a creaţiei, care –„aflat în faţa Creatorului- se află în cea mai frumoasă postură din întreaga sa existenţă”- cum spune un mare Părinte al Bisericii. Dl. Gheorghe Mizgan imploră lumina divină spre a-i fi „ o candelă” a vieţii, cum cerea regele-profet David ori –suis-generis Octavian Goga, cel puţin ca incantaţie: „Tu, Doamne, de-acolo din ceruri/ Aruncă-mi lumină în cale / Măcar cât să pot desluşi / Urma paşilor mei /…./Să mă desfăt de creaţiile Tale.” (Rugăciune)

Oricât de astrale ar fi aripile sau pendularea între pământ şi cer, autorul nu ezită să cantoneze şi în probleme foarte actuale, socio-politice, garnisite cu un umor savuros, de natură să descreţească frunţi, să însenineze, acesta fiind un alt scop major al artei, viaţa fiind suficient de încrâncenată. Cititorul le va recepta probabil ca un antract binevenit în temele recurente: „Se năpustiră corbii-n Parlament, / De la buget să-mpartă caşul alb / Îs tari în cioc, subscriu amendament ( Doar pentru ei votează mielul alb./ Şi stau înfipţi pe cracă fiecare / Din caşul anterior făcând parai / Din pielea oilor precare / Şi-au tras fotolii de se simt ca-n Ra.i/ Sunt liniştiţi căci câinii calcă iarba / De sub copacul bine-administrat,/ Iar vulpile-au plecat din nou la naiba / Şi nu mai vin la pomul lăudat.” (Administraţie mioritică) Dl. Gh.Mizgan are veleităţi reale spre domeniul satirei, distilând cu succes în stihuri stările din real.

Cu riscul de a lungi expozeul, nu e cu putinţă să nu evidenţiem numeroase exprimări sentenţioase: „Din sărăcia ta să faci un dar,/ Un gând, un ban, o lacrimă cu har.”(Solidaritate) ; „Sunt taler, mereu în balanţă / Cu greul mă lupt.” (Dualitate); „Morala este-aceea: de vrei tu să primeşti / Întâi de toate-amice, să-ncerci să dăruieşti”(Punţi peste anotimpuri). Cu certitudine, interesant va afla cititorul miniciclul dedicat Veneţiei („Miraj veneţian”, „Piaţa San- Marco”,,”Adio, Veneţie!”): „De la poarta Sabbioni / La Veneţia latină / Marea mângâie pilonii / Dând clădirilor patină” (Veneţie, venim!). Uitasem să vă-ntreb, domnule Gheorghe Mizgan, de nu veţi fi văzut pe canale, trecând prin lumina amurgului şi cufundaţi în gânduri pe Byron sau pe Eminescu al nostru. Sau măcar umbra lor.

După cum avem „doină despre doină” sau „filme despre filme” şi versul domniei sale se ocupă de cele privitoare la gestiunea proprie, la prozodie, turnate cu un umor remarcabil, garnisit cu insolite exprimări : „E versul alb un tren de marfă / În gara sensului multiplu / Un cântec liric fără harpă / Căci ritmul cere-un lung periplu./ Cuvintele-s vagoane pline / De sensuri noi, chiar importate/…/ Iar destinaţia şi sensul,/ Doar cititorul, călătorul / Ce împingând la tren consensul / Îl întrevede cu autorul.” (Vers alb)

Harfa poetică a dlui. Gheorghe Mizgan scoate sonuri profund originale. Arareori auzim adieri (ca tonalitate)-inerente şi celor mai consacraţi autori- din Octavian Goga, Ion Pilat, Topârceanu („Frumoasă eşti pădurea mea/ Când umbra-i încă rară…”), imagistică vergiliană etc.

Comentând volumul anterior al domniei sale, spuneam că la „caleaşca de aur a versului, dl. Gh. M. înhamă cu egală pricepere versul liber sau cel clasic”. O face şi de astă dată, într-un melanj în care versul clasic are o clară ascendenţă în imagistică şi tehnică de versificaţie, deşi este mult mai greu de strunit, încătuşat de ştiutele chingi. Iar dacă –glumind- cineva complotează să ia Premiul Nobel cu versul clasic, misiunea prezintă dificultăţi extreme, dacă nu insurmontabile, din pricina intraductibilităţii literei şi spiritului versului guvernat sever de ritm şi rimă. Astfel, pe scara nominalizărilor pentru râvnitul Premiu, Marin Sorescu era mai bine plasat decât Arghezi, prin facilitatea traducerii versului alb sau liber.

Deşi practicăm sfatul lui Jean Jaures: „să luăm ,din foc lumina şi nu cenuşa”, ar fi profitabilă o preluare de pacienţă de la şlefuitorii diamantelor în privinţa cadenţei, pentru care poeţii antici aveau un cult deosebit. Probabil şi pentru schiţarea metaforică extinsă, fiindcă acolo unde se realizează, încântă. Dacă dl. Gh. Mizgan se aseamănă cu poeţii Romei prin spiritul enciclopedic (vastitatea cunoştinţelor despre lume), vitalitatea şi spontaneitatea ideaticii, să nu uităm (parafrazând) că „Via vitae brevis est; ars longa” („E scurt al vieţii drum; al artei nesfârşit.”)