Icu Crăciun, în ,,dulcele stil clasic”

Prozator exersat, Icu Crăciun a publicat în anul Centenarului un romanul biografic ,,Când vor înflori mălinii”, în care narațiunea se urzește pe firele unei confesiuni a eroului, Emil Boșca, născut în localitatea Maieru, cunoscută prin renumele ,,cuibul visurilor”. Pe cât de fericită i-a fost copilăria, în atmosfera paradisiacă a Maierului, eroul s-a născut în 1913, pe atât de ultragiantă, maturitatea. Emil Boșca era fiu de țărani și a învățat la Maieru, apoi în vestitul liceu românesc din Năsăud şi Facultatea de Drept din Cluj, cu rezultate frumoase. Pasiunile lui erau gazetăria și literatura care i-au purtat pașii prin redacții de provincie, pentru a ajunge, după dictatul de la Viena, în București, la ,,Curentul” lui Pamfil Șeicaru.
După 1945, gazetarul de notorietate care era Boşca, om căsătorit și tată a doi copii, din cauza acțiunilor sale politice a fost hăituit de noua administrație și a trebuit să trăiască şase ani în clandestinitate. A fost prins prin trădarea unui aspirant la statututul de gazetar care-l vizitase cândva la redacţia ,,Curentul”. Închis în anul 1952 , a rămas doisprezece ani în pușcărie, pe motive, fireşte, politice. Eroul a trăit perioada cea mai neagră a vieții sale și parcursul unui intelectual de mare vocație a fost frânt, înlocuit cu experiențe carcerale inumane, omul fiind redus la un minimum biologic.
Romanul este, de fapt, confesiunea lui Emil Boșca-Mălin, transmisă de dincolo de mormânt, după o sută de ani de la nașterea sa. Proza este scrisă în manieră clasică, foarte bine articulată, o veritabilă ,,rara avis” în pletora experimentelor neconvingătoare. Derularea confesiunii urmează ritmul şi logica naturală, textul având liniștea unei ape limpezi, după ieșirea din ținutul muntos. Cel care își povestește viața sugerează că în locul în care se găsește, totul este rânduit și liniștit, astfel că, nu este cazul să arate pentru trecut spectaculoase plângeri în secvenţe dictate de mania vremilor.
Volumul este în parte o splendidă descriere a Văii Someșului, cu viața și oamenii săi, cum puține se mai pot găsi pe lângă ceea ce a scris Rebreanu. Așa cum mărturisește autorul pe coperta a patra: ,,Cartea aceasta este un roman biografic și îl are ca protagonist pe fostul deținut politic Emil Boșca Mălin (1913- 1976). Gazetarul, juristul, folcloristul și istoricul Emil Boșca Mălin a fost condamnat în 1946, în contumacie, la muncă silnică pe viață. Timp de șase ani a trăit în clandestinitate, ascuns sau travestit, sub nume fals, hăituit de securitate, iar 1952 a fost arestat, fiind trădat de niște cunoscuți(...). Menționez că toate personajele sunt reale, unele dintre ele mai trăiesc și ne bântuie existența.”
Autorul acordă o atenție deosebită prezenței României în cel de al doilea război mondial. La pagina 202, citim: ,,În această situație, singura care putea garanta graniţele mutilate ale României a rămas, totuși, Germania. În 1941, Hitler i-a propus lui Ion Antonescu să atace împreună URSS promițându-i restituirea teritoriilor ocupate.” Șirul observațiilor continuă.
Despre soția sa, traumatizată de plecarea la puşcărie, Emil Boșca spune pe un ton tragic: ,,Florica nu s-a mai recăsătorit. A fost decizia ei. Și-a purta crucea de una singură până la finele vieții în această lume de amar.”
Nemaifiind iertat pentru absenţa din familie, Emil Boşca Mălin s-a căsătorit la 52 de ani, dar în ce măsură, întâlnirea cu Petronela a putut reprezenta o vindecare a traumei sale este greu de spus. Mai degrabă o fericită, reparatorie improvizaţie.
Eroul romanului este unul vital, coerent, persuasiv care se manifestă deplin rațional, iar ca tipologie romanescă este tragic. După un parcurs atât de frumos până la negurile războiului, zborul său a fost întrerupt de totalitarismul de tip sovietic, instalat în România.
Romanul are ritmul, frumusețea timbrul clasic. Descrierea cu talent a naturii rurale până la detalii, a stărilor sufleteşti de tânăr care iubea fetele, nu se pot uita. Fraza, echilibrată muzical se poate citi și cu voce tare procurând încântare. Eroul este un suflet deschis, solar, şi în aceeaşi măsură expresia unei taine care aruncă aspra sufletului lumini şi întuneric pentru a trece în mistică prin revenirea în text din cealaltă lume. Ritmul prozei pare să se întărească, să devină sagace pe măsură ce confesiunea se apropie de zilele noastre, pe bună dreptate, de plâns pentru confesor. Semn de spirit tutelar, eroul veghează din cealaltă lume la parcursul oamenilor, arătându-se dezamăgit de ceea ce a trăit poporul nostru în vremea dictaturii sovietice și a ceea ce am putea numi dictatură occidentală.
Prin romanul ,,Când vor înflori mălini”, scriitorul Icu Crăciun dă nouă viață eroului neîndreptățit de soartă, viața pe care o trăiește și el și cititorii, multiplicând în mod miraculos destinul tragic, transformat prin alchimia talentului literar. Ceea ce i-a spus cumnatului său, la găsirea manuscriselor deteriorate irecuperabil – ,,Damaschine, m-ai omorât...”, îi spune autorul lui: ,,Icule, m-ai înviat, mi-ai dat atâtea vieți!...”
Emil Boșca Mălin și încheie confesiunea spunand: ,,Până la Judecata de apoi vă doresc tuturor sănătate și bucurii. Duhul meu va fi mereu cu voi.”
Autorul dovedește o rare capacitate de concentrare asupra detaliului, de asemenea, putere de descriere într-o bogăție lexicală care conferă prospețime textului și plăcere lecturii. Scene de o mare delicatețe sufletească, bunăoară, două-trei întâlniri ale lui Boșca-Mălin cu prietene, în tinerețe, sunt atât de frumos construite, încât au statutul unei fraze muzicale calme, prevestind anii furtunoşi ai vieții eroului. Stăpân pe mijloacele artei sale Icu Crăciun poate să folosească fraza lungă, arborescentă, cu aceeași dexteritate cu care frazele scurte conferă dinamism textului. Pictor al țări Năsăudului precum consăteanul său Liviu Rebreanu, Icu Crăciun este, prin ceea ce a scris, un important prozator român de azi.
,,Când vor înflori mălinii” este un exercițiu de măiestrie al prozatorului Icu Crăciun, care pe lângă textele de netăgăduită modernitate, ne oferă acest roman cu ,,ramă clasică impusă”.