Icu Crăciun - Eroii

Părintele Melentie își pierduse orice nădejde în privința ridicării unui monument în memoria consătenilor căzuți în cele două războaie mondiale. După liturghie, le împărtășise, din amvon, proiectul său, enoriașii fuseseră de acord în unanimitate, dar, când anunțase la ce sumă s-ar ridica și cam cât ar trebui să contribuie fiecare, lăsaseră, jenați, capetele în jos. Văzându-le atitudinea, pe chip îi rămăsese un semn de întrebare: oare va reuși să adune atâta bănet? Rămas doar cu membrii comitetului, diacul, un ins cu fața veștejită, bolborosi precipitat: „Părinte, nu vreau să mă pun de-a curmezișul, dar nu cred că vom reuși”. „Are dreptate!” îl susținuse alt membru, un ins ușor adus de spate. „Sunt prea mulți bani. Dacă vom putea să adunăm jumătate, să mulțumim Mântuitorului”. Părintele Melentie clătină din cap nemulțumit și rosti rar și răspicat: „Voi merge din casă-n casă să vedem”. Un gând ascuns îi însuflețise dorința. Firește, va apela și la patronul Silivan, care ar putea completa ușor suma la puterea sa financiară actuală. Nu, nu se va resemna! O voce îl îndemna că mai sunt șanse de izbândă.

Timp de o săptămână bătuse la ușa fiecărei familii; unii contribuiseră pe loc, mic- șorându-și economia pusă deoparte pentru zile negre cu gând s-o reîntregească în urmă- toarele luni, alții fuseseră trecuți într-un caiet cu linii, urmând ca luna viitoare să se țină de cuvânt. Poposi și pe la primărie, primarul însă i-o tăie scurt: „Părinte, să vedem… te-aș fi ajutat cu mare drag, dar acu avem alte priorități. Vezi și dumneata, trebuie să introducem apa curentă și canalizarea. Lasă să treacă doi ani, continuă fără să aștepte răspunsul, și-ți promit că te voi ajuta. Este și în interesul meu”. Profund dezolat, ieșise din biroul edilului cu o linie amară în colțul gurii. Pe patronul Silivan îl găsise stând țeapăn cu buzele strânse și mâinile încleștate de speteaza scaunului. Voinic și falnic, cu o pălărie cu boruri mari pe cap, pregătit să inspecteze munca la gater, trăsăturile lui nu exprimau nimic. În prezența sa, îl cuprinse o ciudată senzație de neliniște. „Nu pot, părinte! Regret că nu te pot ajuta”! și ridică din umeri, clipind mărunt. Făcu o pauză, apoi continuă: „Îmi pare rău că trebuie să te refuz, dar asta-i situația”. Nu-i dăduse nicio explicație. „Încăpățânați oameni!” gândise preotul, ușor descumpănit, surprinzându-i privirea și, în felul acesta, îi citise refuzul, dar și un pic de ostilitate. Pe drum, își dăduse seama că își făcuse doar iluzii. Două pete roșii îi apăruseră pe obrajii proaspăt bărbieriți. „A avut dreptate diacul!” își zise cu gura înțepenită într-un rictus amar. O boare îi umezise ochii blânzi. Viața lui fusese croită cu totul anapoda; dorise să ajungă învățător, dar ai săi au insistat să se facă popă. Nu era de refuzat nici această slujbă, dar una este să lucrezi cu copiii și alta cu cei în etate. Oricum, avea har pentru oricare din aceste opțiuni.

Peste două zile, trecând prin fața făgădăului, auzise forfotă. Crezuse că ajunse într-o fundătură din care nu existase scăpare, dar, acționând sub impulsul unei inspirații de moment se hotărâse să intre sub pretextul unui pahar de suc. Și aici se pot găsi donatori pentru completarea sumei, își zise, scuturându-și capul. Intuiția nu l-a înșelat. La o masă lungă trona patronul Silivan, însoțit, ca de obicei, de contabilul firmei sale, o figură ieftină cu privirea mobilă ce purta cu dânsul o geantă, mare, un pic ponosită, și câțiva angajați între două vârste. Nu era aniversarea nimănui, părea o petrecere obișnuită. „Părinte, hai la noi!” îl invită patronul eliberat de prejudecăți, măsurându-l din cap până în picioare. Pe buzele sale stăruia un zâmbet zeflemitor pe care omul bisericii nu reușise să-l înțeleagă. „Ce servești, părinte?” „Un suc” făcu acesta. De data aceasta, glasul îi era plăcut, cu inflexiuni amabile. Puse mâna pe umărul preotului și declară generos: „Uite ce-i părinte, m-am gândit mult de când ai venit la mine. Te ajut să-ți completezi suma necesară, dar cu o condiție”. Vorbele i se buluceau în gură. Contabilul, un ins slab și osos, urmărea impasibil conversația celor doi. În colțul gurii îi apăruse un zâmbet obosit. Era flămând și votca șefului nu-i căzuse prea bine. „Cât îți mai trebuie?” „Cincizeci de milioane”. „Scoate cecul și completează-l!” zise cu un glas autoritar, adresându-se contabilului care se uita crispat la el. Bărbatul scoase documentul, dar nu scrisese nimic, înălțându-și neîncrezător și întrebător privirea spre patron; mintea îi procesa cu întârziere. „Care-i condiția?” întrebă stingher. „Să-i treceți pe monument și pe răposata de mama, și pe tata, care, mulțumesc cerului, este în viață”. Glasul i se topise într-o brumă de lacrimă în ochii încețoșați. Asistența încremenise. „Vă surprinde că vă cer asta?” Popa era prea copleșit de ciudățenia situației. „Nu” răspunse mecanic. Glasul îi tremurase. Se foise neliniștit pe scaun. Simțea că îi vâjâie urechile. „Cum să-i trec și pe ai tăi? Ei n-au fost pe front, nu și-au jertfit viața irigând cu sângele lor pământurile patriei?! Ce va zice comunitatea că îți voi trece pe părinții dumitale alături de adevărații eroi?” zise pe un ton ușor iritat. „Nu mă interesează. Pentru mine sunt eroi. Au crescut patru băieți și o fată cum au putut, ba pot zice că s-au spetit și au făcut oameni din noi”. Respira precipitat, incapabil să-și stăpânească emoția. Părintele căzuse într-o stare de prostrație. „Să nu amestecăm lucrurile, părinte! Unu și cu unu fac doi. Dacă nu te legi aici și acum că îi scrii, nu vezi nici un leu de la mine” zise privindu-l fix pe părinte. Ultimele cuvinte de-abia le articulase, după care zâmbise echivoc. Lumea rămase stupefiată, cu simțurile încordate. Patronul făcuse o nouă pauză, apoi continuă cu un glas sec, gutural: „Fiecare am greșit, am pătimit și, poate, a împărțit și bine. Ei, eu, în seara asta, vreau să fac un bine. Viața nu se poate reînnoda de unde ne-ar plăcea, dar asta-i situația”. „Nu pot lua de unul singur o astfel de hotărâre, trebuie să consult și comitetul bisericesc. Chestiunea e destul de gingașă”. „Părinte, nutresc speranța că m-am exprimat destul de bine. Mai multe cuvinte sunt de prisos, n-are rost s-o întindem mai mult” reluă plin de energie, pe un ton ușor răstit. Slujitorul bisericii continua să-l privească insistent, cu o naivitate înduioșătoare și cu fața luminată, fără să scoată un cuvânt. Îi va lămuri el cumva pe cei din comitet. „Bine!” zise privind în jur cu teamă. Vizibil impresionat, un mecanic-gaterist cu obrazul scofâlcit de la masa lor rămase cu gura deschisă ca un ramolit senil. În spatele lui, se auzise un râs înfundat, subversiv; ceilalți zâmbeau cu indulgență. Oarecum nedumerit, contabilul îl măsură pe părinte a doua oară din cap până în picioare și zâmbi subțire. Din murmurul nedefinit al mulțimii se distingea doar vocea patronului.

În aerul înserării, noaptea înaintase destul de rapid. Deși întunericul era de nepătruns, la lumina becului stradal, se vedea cu ochiul liber că Silivan era șurmuluit, dar pe chipul său se putea citi o mare satisfacție. Ajuns în dreptul casei părintești și căznindu-se să nu se clatine, patronul se gândi să-i dea vestea cea bună și bătrânului, care, de când fiul cel mare ajunsese „șăf” cu stare bună, casă cu trei etaje și mansardă, se mulțumea, în sfârșit, de o existență tihnită, uitând de grijile zilei de mâine; până și vecinii îl salutau ca și când ar fi avut o datorie la el. Merita să-l trezească. „Tată, de mâine ești erou. Te-am făcut erou al comunei noastre, pe tine și pe mama, auzi?”. Fața uscată a bătrânului se schimonosi la auzul vorbelor fiului și bolborosi ușor indignat, fiindcă fusese trezit în toiul nopții: „Du-te și te culcă, măi băiete!” și se întoarse pe cealaltă parte, scufundându-se într-un somn adânc, fără vise. Nici nu se ostenise să se ridice măcar în capul oaselor. În casa lui cea nouă, firește, nevastă-sa, mai mereu dornică de îmbrățișări pătimașe și sângele aprins, l-a primit cu gabarit depășit la gură; nu dormise deloc, se răsucise când pe-o parte, când pe alta în așteptarea lui, pregătită să-l tămâieze.

Omul de afaceri Silivan băuse votcă, căreia i-a rămas credincios până în ziua de azi. Dimineața, se trezise obosit și fără chef, cu un gust oribil în cerul gurii și cu o durere de cap sfredelitoare. Totuși, trupul lui de bărbat tânăr și sănătos transmitea angajaților firmei sale un sentiment inefabil de plenitudine. Patronului, ziua aceea, i se păruse mult mai lungă și mai apăsătoare decât restul zilelor. Băuse foarte multă apă. Cu chipul sever și încruntat, contabilul îi aruncă o privire mustrătoare, dar tăcea impasibil; șeful lui fusese cel favorizat al sorții, nu el. În definitiv, facă ce vrea cu banii firmei, important era ca lui să-i iasă leafa.

Cine va trece astăzi prin comuna Petrișoara și va avea curiozitatea să citească numele eroilor căzuți în cele două războaie mondiale de pe monumentul impunător din centru, înconjurat cu lanțuri simbolice, va găsi, la final, și pe cele ale părinților patronului Silivan.