ILIE RAD - ’70

Sunt tentat să spun, în introducerea acestei scurte evocări: „Mă mândresc cu prietenia și colegialitatea din studenție a lui Ilie Rad.” Dar, prin „mă mândresc cu...” alunec – îmi dau seama – spre platitudinea clișeului. Și apoi, nu prea am avut niciodată exercițiul „mândriei”, iar acum, de când trăiesc la o margine de lume, l-am cam pierdut și pe cel pe care l-am avut.

 Dacă vreau să rămân în limitele adevărului, o să rectific: A fost un noroc să fiu colegul lui Ilie Rad, a fost un noroc să mă bucur de lunga lui prietenie, ca și de acele câteva vizite ale lui, cu soția, Doina, pe care ni le-a făcut. (Nu ascund că datorez, în mare măsură, chiar statutul de membru al Uniunii Scriitorilor mai ales celei dintâi dintre aceste vizite, cea din 2019.) A fost o bucurie să-i citesc cărțile, să le comentez pe unele, să-i urmăresc devenirea fulminantă, din sătucul de abia vreo 100 de locuitori, în care s-a născut (Nandra, MȘ, la 18 februarie 1955,), până la condiția de profesor universitar doctor, șef al Departamentului de Jurnalism şi Media Digitală al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării de la U.B.B. Cluj-Npoca, cancelar – o lungă perioadă – al acestei facultăți, președinte al Asociației Române de Istoria Presei etc. M-am bucurat să-i urmăresc călătoriile prin lume (de la capitalele din preajmă, „filetate” în prima sa carte, din 1998, Peregrin prin Europa, la ținuturile exotice explorate mai târziu, din Rusia, SUA, Chile, China, și Japonia, prezentate în cărțile sale mai noi), călătorii de care a avut prospețimea să se bucure și să se mire cu intensitatea copilului din sătucul pierdut între valurile de pământ ale Câmpiei noastre, ardelene.

Dar relizările, titlurile (uneori, chiar și cele ale cărților), mai degrabă ascund, obturează, decât dezvăluie esența personalității cuiva. (Căci intră în rutina și periculozitatea formelor gonflabile, fariseice.) Sunt de neocolit, totuși, chiar dacă mereu mai important rămâne cu ce le umplem. Iar Ilie nu le-a lăsat „goale”. În primul rând, în calitate de critic și istoric literar, care a readus în prezent fiugura pașoptistului și marelui dascăl al lui Eminescu, Aron Pumnul; care a recuperat și valorificat cca 100 de scrisori ale lui Blaga către Elena Daniello, ultima muză a poetului, ca și pe cele, vreo 200, ale lui Ștefan Fay, multe din ele adresate tocmai entuziastului său prieten, autorul în discuție; care a colaborat cu peste 100 de articole la Dicționarul scriitorilor români¸coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sas (patru volume, între 2001 și 2006), dar și la Dicționarul esențial al literaturii române (2001), la Dicționarul general al literaturii române (șase volume, între 2004 și 2006), sau chiar la enciclopedii apărute în afara granițelor noastre: Encyclopedia of the World’s Minorities (SUA, 2005, articol despre România), respectiv Encyclopedia of the Developing World (SUA, 2005, articol despre Moldova). În al doilea rând, în calitate de editor al operei lui Ion Agârbiceanu, pe linia unui proiect inițiat de Academie (prin Eugen Simion), pe care l-a continuat, pe speze proprii sau prin efort propriu obținute (de-a lungul a încă șase volume), chiar după ce finanțarea din partea înaltului forum a încetat (după primele opt volume). De asemenea, în al treilea rând, în calitate de memorialist, Ilie Rad și-a conceput retrosectiva, autobiografică și nu numai, sub genericul (ca o bună-vestire) Viața ca un dar, dând la iveală până acum două volume  (2022, respectiv 2023), al treilea urmând să marcheze tocmai rotunjirea celor 70 de ani.

A avut simpatii (și chiar mici funcții politice) de stânga, dar nu i-a cultivat doar pe liderii și creatorii cu aceeași orientare (cum sugerează cei cu ochiul mulat de vechiul cinema, adică în alb și negru, sau de-a dreptul daltoniști); căci i-a admirat și iubit nu doar pe Constantin Ciopraga, Ion Brad, Dumitru Popescu (de la noi), sau pe Pablo Neruda (cald evocat, când cu călătoria în Chile), ci și pe D.D. Roșca, pe C. Noica sau pe mai sus amintiții Agârbiceanu sau Fay– ca să ne oprim la aceste câteva exemple. Oricum, discuțiile pe acest plan pot obtura generozitatea sufletului și nevoia de implicare în chiar mai mare măsură chiar decât factologia bibliografică, mai sus expediată. Mai relevante mi se par episoade de genul celui (de el însuși povestit, pe blogul personal) al unei doamne care, așteptând la tonomatul de revalorificare a peturilor, îl recunoaște după 35 de ani (ca fostă elevă, deși doar pe parcursul a șase luni), între altele pentru că-i determinase pe elevi să-și achiziționeze Dicționarul lui Iorgu Iordan, îndrumându-i spre elucidarea etimologiei propriilor nume de familie.

Dar relevante în cel mai înalt grad sunt aprecierile câtorva voci critice de necontestat și de nesuspectat, precum cea a lui Alex Ștefănescu, care vede în Ilie Rad „un Don Quijote al jurnalismului românesc”; sau – în altă parte – „o rar întâlnită azi solicitudine față de cititor”, cu un stil de „o eleganță sobră-stranie, provocatoare de nostalgii, într-o epocă a ostentației și a vulgarității”. Referindu-se la un op universitar al lui Ilie Rad (Incursiuni în istoria presei românești), Ștefan Fay îi scrie: „Ai scris două cărți într-una: Istoria Țării și istoria presei acestei țări, care clocotește, și admirabile – amândouă.” Ieșeanul Constantin Ciopraga vorbește de „un temperament iscoditor-volubil [...] tentat de lectura plurală a realității”, sau de „o estetică a simpatiei [...] totdeauna punctând latura etică” a lucrurilor.

Iar cu acest eticism, atribuit de obicei de cei din afara arcului carpatic celor din interiorul lui, să ne amintim și de lapidara formulare a lui Vasile Fnache (regretatul clujean „adoptat”), care vede întruchipată în Ilie Rad „o energie ardeleană”, cunoscută și recunoscută.

De altfel, Ilie Rad însuși reține, pe propriu-i blog, din Jurnalul lui Tolstoi o idee pe care și-o asumă și care îl caracterizează în mare măsură: „Timpul care ne-a mai rămas de trăit e mai important decât toți anii care au trecut.”

VASILE V. FILIP

...

                                        De la Gimnaziu la Universitate

                                                                                                     Ilie Rad

În anul 1995 aveam deja 5 ani vechime la Şcoala Generală Nr. 11 din Cluj-Napoca. Editam de trei ani revista Excelsior, care îmi adusese un oarecare prestigiu. (În numărul 5 al revistei – anul II, nr. 5, 1993, p. 61-71, am publicat, graţie lui Mircea Handoca, cinci povestiri inedite ale lui Mircea Eliade: Revelionul, Povestea unui om nenorocit, O întâlnire cu cei trei muşchetari, Din lumea celor cari acum cuvântă şi Imn Nilului. Le-am găsit ulterior publicate în volumele de opere ale lui Eliade, exact aşa cum le-am transcris eu în revista Excelsior.) Eram director-adjunct, aveam biroul meu, gândurile şi ideile mele. Refuzasem câteva oferte care mi se făcuseră (un post de redactor la Radio Cluj; inspectorul şcolar general, Victor Drăgoi, mi-a făcut două propuneri: de a deveni director la Casa Corpului Didactic, respectiv inspector de specialitate; altcineva mi-a oferit un post la Catedra de Metodică a Universităţii „Babeş-Bolyai”, care era dominată de doamne, iar profesorul care m-a invitat mi-a spus că trebuie să mai ajungă şi câte un bărbat acolo! Profesorul G. Gruiţă, de care mă lega nu numai originea noastră comună, ţărănească, ci şi o bună colaborare avută în comisia de admitere la Facultatea de Litere, peste care s-a suprapus colaborarea dânsului la revista Excelsior, mi-a spus că mă va sprijini, pentru un post la Facultatea de Filologie (numită de Litere, după Revoluţie). Una dintre cele mai cunoscute cărţi ale domniei sale, Gramatică normativă, a apărut, în serial, în revista Excelsior, ceea ce dânsul a şi recunoscut în prefaţă. Ar fi dorit să scoată un post pentru mine, la Catedra de limba română, dar scoaterea la concurs a postului se tot amâna. Până la urmă mi-a spus şi cauza: se opunea profesorul D.D. Draşoveanu, care era şeful catedrei.

E adevărat că nu strălucisem în facultate la cursurile cu profil gramatical (morfologie, sintaxă – acest curs ţinut chiar de către D.D. Draşoveanu, la care am luat nota 7!). Domnul G. Gruiţă se gândise la o disciplină aflată la graniţa cu literatura, care putea fi stilistica şi alte discipline conexe.

Vreau să spun că această atitudine a profesorului Draşoveanu nu m-a împiedicat să îl preţuiesc, nu doar pentru ştiinţa sa de carte, ci şi pentru modul în care îşi ţinea cursul de sintaxă, care era efectiv un curs trăit, cum ar fi spus D.D. Roşca.

La un moment dat, m-a chemat din nou inspectorul şcolar general, Victor Drăgoi, care mi-am spus că prefectul judeţului, Grigore Zanc, caută un om, care să-i fie un fel de consilier. M-a întrebat dacă m-ar interesa postul. I-am mulţumit şi i-am spus imediat că nu, fiindcă aveam o promisiune de la Facultatea de Litere (am ignorat atunci un proverb, care spune să nu dai pasărea din mână pe cioara de pe gard!).

La toate aceste oferte, rezultate cu refuzuri din partea mea, a contribuit şi felul meu de a fi (poate dovedeam un exces de modestie): mă gândeam că, pentru acele posturi, sunt oameni mai buni, mai calificaţi decât mine şi că era dreptul lor să le ocupe.

Dar iată că, în vara sau toamna anului 1995, m-am întâlnit întâmplător pe stradă, în dreptul Bisericii Iezuiţilor, de lângă Universitate, cu Tudor Vlad, care era redactor-şef adjunct al revistei Tribuna, redactor-şef fiind Augustin Buzura (care va deţine această funcţie până în 1999, când a fost chemat de preşedintele Ion Iliescu, pentru a prelua conducerea Fundaţiei Culturale Române (devenită ulterior Institutul Cultural Român).

Tudor era şi şeful Catedrei de Jurnalim, de la tânăra Facultate de Ştiinţe Politice şi Administrative, care tocmai urma să se desprindă, în acel an, de Catedra de Istorie Medie şi Contemporană a UBB, devenind facultate de sine stătătoare.

Cu jovialitatea-i cunoscută, Tudor m-a întrebat dacă nu doresc să candidez pentru un post de lector la Catedra de Jurnalistică (încă nu se impusese cuvântul jurnalism, după model american), unde mai lucrau deocamdată, ca titulari, Ion Maxim Danciu (colegul lui Tudor de la Tribuna) şi Cseke Péter, care gestiona linia maghiară a Catedrei de Jurnalistică. 

I-am cerut un timp de gândire, iar a doua zi, după consultarea cu Doina, i-am dat răspunsul afirmativ. Tudor îmi spunea că mai trebuie să discute acest aspect şi cu rectorul Andrei Marga, apoi, dacă rectorul era de acord, postul urma să fie publicat în Monitorul oficial.

Ani la rând m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat, dacă nu mă întâlneam pe stradă cu Tudor. În 2020, cu ocazia pregătirii volumului America din Cortland, am făcut un interviu şi cu Tudor Vlad şi i-am pus şi această întrebare. Iată ce răspuns mi-a dat:

„— Prin vara anului 1995, cred, m-am întâlnit pe stradă cu tine şi m-ai întrebat dacă nu vreau să candidez pe un post de lector la Catedra de Jurnalism. Ţi-am cerut un răgaz de gândire, iar după ce ţi-am spus că sunt de acord, m-ai atenţionat că mai trebuie să îl întrebi pe profesorul Andrei Marga, ca să ai şi acordul lui, pentru a scoate postul la concurs. Cum s-au petrecut lucrurile, acum un sfert de veac?

         — Dragă Ilie, cum ştii, te respectam, te cunoşteam: te cunoşteam şi ca om de litere, te cunoşteam şi ca profesor. Îţi respectam calităţile, inclusiv o calitate extrem de importantă: aceea de organizator. Simţeam că aş avea în tine un sprijin extraordinar la Catedra de Jurnalism. Ştiam de asemenea că eşti un om care se poate adapta, un om care ar putea să predea lucruri la care nu se gândise cu un timp înainte. De asemenea oameni aveam nevoie acolo! Pentru că, aşa cum am mai spus, nu existau profesori de jurnalistică şi nu exista o tradiţie a învăţământului jurnalistic. Aşa că, evident, m-am gândit la tine şi ţi-am propus să vii să candidezi. Nici nu ştiu dacă a trebuit să-l întreb pe profesorul Marga sau pe profesorul Boari (pentru că, dacă nu mă înşel, decanul aproba scoaterea postului la concurs). Evident că i-am spus decanului, poate şi rectorului Marga, la cine mă gândeam. Dar, după cum bine ştii, la concursurile acestea se poate înscrie oricine. Aveam încrederea că tu vei fi cel mai bun candidat, dar discuţia a rămas, evident, la faptul că «uite, ar fi util să scoatem acest post la concurs, ar fi util să vorbim cu nişte oameni de calitate» şi că eu deja îţi sugerasem să participi la concursul respectiv.”

Ca să fiu mai exact, trebuie să spun că existau atunci mai mulţi factori conjuncturali, care mi-au fost favorabili. În 1995, am fost beneficiarul unei burse Elias, de două luni, la Universitatea din Viena, în vederea  unei documentări pentru teza de doctorat, dedicată lui Aron Pumnul, care a studiat patru ani la celebra Universitate vieneză. (Poate şi faptul că eram înscris la doctorat a contat în opţiunea lui Tudor.)  În urma acestei burse, am publicat un amplu serial în ziarul Adevărul de Cluj, cel mai citit codidian din urbea de pe Someş, toate aceste articole fiind reunite, la sugestia Doamnei Irina Petraş (care era atunci directorul Filialei din Cluj a Editurii Didactice şi Pedagogice), într-o carte, care va fi volumul meu de debut editorial: Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, membru al Academiei Române, Editura Didacticã şi Pedagogicã R.A., Bucureşti, 1998 (colecţia „Akademos”, coordonată de Doamna Irina Petraş).

Publicasem mai multe articole în Tribuna, de când Tudor se afla la conducerea revistei: Centenar Lucian Blaga. Viena, în Tribuna, an VII, nr. 24-25 (2161), 15-27 iun.
1995, p. 2, plus două interviuri cu dr. Dietrich Bode, directorul faimoasei Edituri Reclam din Germania, şi cu Petru Forna, ambasadorul României la Viena.

Un mare avantaj mi-a fost creat de revista Excelsior, pe care o editam din 1992. La primul număr colaborase şi Cornelia Vlad, soţia lui Tudor Vlad.

Şi a mai fost încă ceva, tot legat de revista Excelsior. Eu îmi creasem, cu ajutorul revistei, o amplă reţea de difuzare, în şcoli şi licee din diferite colţuri ale ţării. Reţeaua de difuzare a cărţii în România era atunci în plină cădere. În acest context, îmi ajutam foştii profesori de la facultate cu difuzarea cărţilor recent apărute, pe care le trimiteam odată cu revista Excelsior. Preluam câte 100 de exemplare dintr-un titlu, ceea ce era enorm de mult. Cei care acceptau să preia mai multe exemplare dintr-o carte erau în general profesori de română, absolvenţi de Cluj, cărţile unora dintre foştii lor profesori declanşându-le nostalgiile tinereţii!

Trebuie să mai spun că, atunci când m-am implicat în difuzarea unor cărţi ale foştilor mei profesori, nu aveam niciun interes special, nu am urmărit un scop anume. Era doar o dovadă de gratitudine din partea mea, pentru ceea ce primisem de la ei.  Şi citez aici ceea ce am notat în jurnalul meu, la 12 ianuarie 1995: „Urma să mă sune o doamnă de la Catedra de engleză a Facultăţii de Litere, Doamna Ileana Galea, care a scos o carte şi ar fi vrut să i-o distribuim. S-ar fi exprimat că locul meu este la Filologie, nu la o şcoală generală.”

După apariţia postului în Monitorul oficial, s-a organizat concursul, care consta dintr-o prelegere ţinută în faţa unei comisii. Din comisie au făcut parte: prof. univ. dr. Carmen Vlad, prof. univ. dr. Elena Dragoş, prof. univ. dr. Vasile Boari – decanul facultăţii  – şi prof. univ. dr. Nicolae Edroiu, de la Facultatea de Istorie.

Comisia m-a declarat admis, astfel că, la 1 octombrie 1995, mi-am început cariera universitară, la care nu aspirasem niciodată.

                          (Din vol. Viaţa ca un dar, vol. III, în pregătire)