Împăciuire sau mediere?

În mod sigur că, mai ales cei care, cum se spune, „sunt trecuţi, cu un miez, de amiază” îşi mai aduc aminte de ceea ce se numea, în perioada regimului de democraţie populară, cu predilecţie în mediul rural - „comisiile de împăciuire”. Şi care funcţionau în cadrul sfaturilor, la fel de populare şi, desigur, comunale. Au mai redevenit apoi în vogă, cel puţin pe Valea Someşului Superior, adunările obşteşti săteşti, cunoscute sub strigarea „la porunci” şi care se ţineau duminicile, în mod sigur, după ieşirea credincioşilor de la biserică. Cum ar veni, nici înainte de *89 nu a fost inventată roata şi nici mersul pe jos, astfel încât, vorba poetului, „toate-s vechi şi noi sunt toate”. Tocmai de aceea se spune, şi pe bună dreptate că, nu are rost să te întrebi şi să te tot socoteşti, cam ce se poate alege de lumea asta zgribulită de criză, din pricină că, aceeaşi înţelepciune populară ne învaţă că: precum a fost, va mai fi. Cu singura deosebire că doar trei atuuri omeneşti sunt tabu, respectiv: „a iubi mândrele toate, a scăpa fără de moarte şi a-ntineri nu se poate”.

Vizavi de cele exprimate o să ziceţi că ne arde de şuguit ori de bancuri proaste. Nici pomeneală, deoarece am fost, mai mereu, cu cititorii cotidianului nostru, foarte serioşi. Iar că este aşa cum spunem, vă invităm să faceţi o vizită pe la Palatul de Justiţie, să vă uitaţi pe aviziere şi chiar pe unele uşi, ca să vedeţi că puteţi apela şi la o formă de împărţire a dreptăţii „inedită” şi pompos „alduită” sub numele de „MEDIERE”. Adică aceeaşi Mărie, dar cu altă panglică la pălărie precum fu „ÎMPĂCIUIREA” de care v-am făcut vorbire în amonte.

Ce nu ştim a vă spune, pentru că noi înşine nu am apelat, încă, la serviciile respectivei „instituţii” cu valenţele zeiţei cu balanţă şi legată la ochi, este dacă îşi bazează activitatea doar pe voluntariat. Ţinând seama însă de faptul că, cel puţin pe meleagurile judeţului vecin, adică în Mureş, corpul avocăţesc, este pe cale de „a-şi ieşi din fire” din pricina „scăderii drastice” a încasărilor de la clientelă, ne face să tragem concluzia că, vechiul adagio al copilăriei: „pace, pace, între două dobitoace” nu se mărgineşte la pomeni. Nu de altceva dar gesturile ar eluda principiile economiei de piaţă. Ceea ce să recunoaştem, nu-i slobod. Am redeveni „anacronici”. Chit că, dar mai ales pentru că, şi în viaţă pământeană, dar şi la vămile celei veşnice, totul se plăteşte şi se cântăreşte.

Revenind la „cestiune” şi ţinând seama de realităţile zilei, noi vă îndemnăm să cercetaţi binefacerile „problemei cu dilemă” din simplul motiv că preceptul: „mai lasă şi tu, că mai pun şi eu” este mai înţelept decât orice „război cald”, fie şi sub raportul duratei şi a termenelor de judecată. Unde mai pui şi satisfacţia că, chiar toate părţile adverse trăiesc satisfacţia „împlinirii dreptăţii”. Iar dacă „tărăşenia” e până la urmă, negoţ ori negociere, împăcare sau linie de mijloc, ce importanţă mai au denumirile, de vreme ce, actul de justiţie se poate împlini, la nişte costuri mult reduse, şi sub aspect pecuniar, şi cel al cantităţii de stres. În fond viaţa e şi aşa prea scurtă, ca să o irosim în cadenţa „paşilor pierduţi”.

Nu dorim prin cele spuse să ne ridicăm în cap breasla liberilor profesionişti ai retoricii la bară. Şi nici pe aceea a juzilor ori acuzatorilor publici. Dar dacă şi pe drumul invocat se va mai diminua dihonia socială, credem că, şi robele vor câştiga, fie şi simbolic, prestanţa perucilor, şi scăfârliile împricinaţilor, circumvoluţiunile toleranţei. Tocmai pentru că, şi odinioară, ca şi acum, suma procesomanilor e o constantă. Cât priveşte sistemul social de sub sigla „homo, homini lupus” e peste putinţă de închipuit că nu vor mai trebui paznici la stână. Ceea ce nu înseamnă că şi în acest areal al împărţirii dreptăţii, pârdalnica de recesiune nu-şi va etala efectele.