Nici văcuţei FMI nu-i este prea bine

Vivat, să trăiască! Avem buget. Să se şi împlinească! Pentru că de fapt aceasta este problema. Mai cu seamă în ceea ce priveşte veniturile lui. Deoarece, iată, aşa după cum a ţinut să ne anunţe finanţistul suprem autohton, în cele aproape douăzeci de ediţii de la materializarea revoluţiei involuţiei, pârdalnicul, n-a reuşit a trece de cele treizeci şi opt de zăplazuri ale atragerii surselor de sorginte proprie. Iar drept urmare, exerciţiu după exerciţiu, a avut parte de completări substanţiale, pe seama împrumuturilor externe, ca şi de cavalcada rectificărilor. Cam de o asemenea manieră încât, dacă trendul se menţine, o să se obţină în domeniu şi brevetarea căratului apei cu ciurul, mai cu seamă la capitolul implementării de obiective de investiţii pe seama banilor publici.

Sigur că, nici dumnealui 2009 nu este o perioadă normală. Cu atât mai mult cu cât se derulează în contextul unei acerbe crize financiar-economice cu manifestare planetară. Pricină din care, până şi marea finanţă mondială e în vrie. Iar dintre organisme, Fondul Monetar Internaţional, dar chiar şi Banca Mondială, încă mai rumegă. Iar din această pricină, nici în ograda celor 20-G, disputele nu sunt deloc calme. Ba dimpotrivă. Îşi dau la „gioale” fără de menajamente, protecţioniştii şi anti, mai ceva decât pe stadioane. S-a ajuns, chiar şi în cadrul „mult unitei şi distinsei” familii europene, la nişte invective de genul: „CEE mai dihai decât URSS”.

Pe un asemenea fundal se derulează şi la noi disputa între cei care susţin necesitatea de a face apel la ugerul FMI, la modul urgent şi necondiţionat, şi cei care se opun vehement. Sau, mă rog, îi aprobă pe primii, cu condiţia împrumuturilor din izvoare europene, dar sub supravegherea cerberilor fondului. Ca urmare, aşa cum spuneam în amonte, Bugetul Consolidat, şi e, şi nu e. Fondurile structurale, cam de multişor poveste, tot vin, doar că nu prea sosesc, iar colectările de impozite şi taxe, de pe tăpşanul autohton, zburdă precum mieii, numai că se feresc să intre în ţarc, chiar şi pentru a suge de la oile mamă. Vestea poveste mai şopoteşte că, nici văcuţei FMI nu-i este prea bine, din pricină că, proprii contribuabili, nu vor ori chiar nu pot să umple şiştarul şi, în context, unele glasuri mai radicale îi cer să se declare de îndată în faliment.

Şi se mai petrece un ceva, de-a dreptul aiuritor. Comunismul chinezesc este nu numai asiduu curtat, ba chiar şi somat să salveze capitalismul american, prin cumpărare de acţiuni, nu cu ţârâita, ci cu hurta. Iar aceasta în condiţiile în care tiparniţa cu dulăi, nu are cuşca la Beijing, ci la Washington. De-ţi vine să strigi, odată cu cineastul: „O lume, nebună, nebună, nebună”!!

Făcându-ne că plouă, vizavi de gestul liberal de contestare la Curtea Constituţională a validităţii bugetului pentru anul în curs, dar ţinând seama tocmai de contextul internaţional, e de sperat că, măcar în al doisprezecelea ceas nu vom mai cădea de fraieri. În sensul că, după măritarea fără nici un fel de noimă a surselor de venituri, nu vom mai pica în plasa susţinerii lor din bruma de amar ce a mai rămas. Altfel, va trebui să facem apel la marţieni, pentru că, iată, chitaii sunt deja „amor pierdut”, austriecii doar mormoloci cu coada prea scurtă pentru „balta est-europeană”, ruşii „duşmanii ancestrali” îngheţaţi în propriile neajunsuri, iar „familionul” pe care am mizat totul, doar o adunătură de contradicţii ce ne comandă, fie stânga, fie dreapta-mprejur a întoarcerilor acasă din piaţa comună. În concluzie: doar dictonul „prin noi înşine” se degajă din mintea de pe urmă. Iar dacă dl. Pogea crede, ce pierdem dacă-l credem şi noi? Poate doar lanţurile cu care ne-am legat şi legănat în iluzii.