GAZUL, NAFTA ŞI … BAFTA

În momentele în care ne pregăteam să redactăm ceea ce va urma mai la vale, crainicii de la ştirile radio anunţau că premierii Ucrainei şi Rusiei îşi făceau toaletele pentru a asista la semnarea ultimului act menit a deschide robinetele gazului metan către madama Europa. Şi ne-am zis … „măcar de-ar fi cel din urmă”. Pentru că oricum am privi „diferendul” - acestuia i-a fost cam destul. Iar cei care au fost afectaţi, după ce au împărţit anateme, fie în favoarea Gazprom, fie celor de la Naftogaz, şi-au pierdut pe bună dreptate răbdarea, tocmai din pricină că a fost aşezată la stâlpul batjocurii înseşi noţiunea de contractare. Iar într-un asemenea mod începe să se ducă pe plută orice fel de încredere între parteneri.

Or, dacă se încetăţeneşte o astfel de practică, atunci „adio şi la gară” cu punerea sub obroc a crizei economice globale.

Sigur că întreaga tărăşenie are, s-au mă rog, a avut, la bază, o chestiune mai puţin catolică decât papa. Deoarece bătălia s-a dat pentru preţuri. Şi a metanului, şi a transportului acestuia la destinatari, dar deopotrivă, a scăderii dramatice a preţului la barilul de naftă. Ba mai mult, şi a faptului că, între ruşi şi chinezi, a intervenit acordul prin care plăţile la ţiţei, nu se vor mai realiza exclusiv, pe seama dolarului american. Ca atare, fiind în joc asemenea resurse financiare de mare anvergură, e normal ca, fiecare din marii actori ai „spectacolului” să-şi pună în valoare toate arsenalele actoriceşti. Şi iată cum, după ce sistemul, „mai pune vecine, mai lasă jupâne” - târguiala a ajuns la un oarecare liman, litigiilor o să li se pună batista pe ţambal, atât faţă de mediatizatele rute de vehiculare a hidrocarburilor, furturilor din conducte, ca şi tuturor celelalte alte alea.

În mod categoric că, funcţie de evoluţiile ulterioare ale costurilor de aprovizionare, ca şi acelor de fabricaţie, într-o lume a consumismului bazat doar pe resurse naturale, asemenea perturbaţii vor mai avea loc. Tocmai pentru că, încă, posesorii „cutiei cu maimuţe” ai tehnologiilor neconvenţionale nu sunt dispuşi la punerea în practică a unei noi revoluţii industriale. Deoarece, chipurile, ar dura prea mult implementările, vizavi de goana nebună după profituri imediate. Cel puţin în sfera energetică. Ca atare, ceea ce ne interesează pe noi, cei ţinuţi în laţ este de a ne adapta în continuare, tocmai pentru că nu avem cum să ne „pierdem” lanţurile.

Din fericire mai dispunem de puţină baftă. Nu pentru că am „amanetat” ca nişte autentici „fraieri” resursele. Ci din pricină că nu s-a putut realiza, concomitent, şi „mişcarea continentelor” în sensul repoziţionării perimetrelor de extracţie autohtone la casele vechililor. Şi de aici şansa de a regândi cum e de scăpat, la modul inteligent, de sugrumare.

Tocmai în virtutea realităţii că, pe tot parcursul gâlcevii „nafta–gaz” sau viceversa „familia” UE s-a dovedit atât de „unită” încât a pus pe masa din sufragerie doar desertul numit: „scapă cine poate”.

Nu întâmplător prin anumite capitale s-a făcut auzit „vaierul” privitor la „poluare” din cauza trecerii centralelor termice pe combustibili lichizi ori solizi. Şi nici întâmplare nu se poate numi, adoptarea circulaţiei automobilelor în „sistem ceauşist” cu zile şi numere, par cu par şi impar cu … fără soţ. În context, dacă nu putem forţa mâna celor care ţin progresul tehnologic în seifuri ultra cifrate şi corsete de genul măştii de fier, e cazul să ne debarasăm de „greţurile” birocratice comunitare şi să ne orientă către ce mai avem. Şi pe hidro, şi pe cărbune, şi pe lemn, şi pe fisiunea nucleară, şi pe ţiţeiul Mării Negre, dacă o să primim cumva „ausvaisul” de la Curtea europeană cu juri. Iar aceasta cu atât mai repede cu cât, norocul nu-i părăseşte pe cei îndrăzneţi. Că pe post de preş am lâncezit destul!