IMPORTANŢA UNITĂŢII ÎN CREDINŢĂ

Pentru ca toţi să fie una, Hristos se roagă Tatălui. Aşadar, intâi de toate, rămânerea în ascultarea lui Dumnezeu este un dar al Lui, iar pentru ca acesta să se permanentizeze între noi, Biserica îi îndeamnă pe creştini să se stăruiască în rugăciune neîncetată.

În prima Epistolă către Corinteni I, Sfântul Apostol Pavel ia poziţie faţă de atitudinea celor care au început să slujească făpturii şi nu Creatorului (abătându-şi atenţia de la Hristos, unii se declarau ai lui Sila, alţii ai lui Apolo). Astfel, atunci în centrul când Hristos nu se regăseşte preocupărilor noastre, ne risipim, pentru că nu gândim unitar.

Unitatea de credinţă este definitorie pentru a-i coaliza pe credincioşi şi a-i conştientiza că sunt mădularele aceluiaşi trup, ale Bisericii, al cărei Cap este Hristos.

Definitorie pentru unitatea de credinţă este mărturisirea şi înţelegerea adevărurilor de credinţă. De altfel, nu întâmplător a rânduit Biserica şi a cuprins în buchetul rugăciunilor de dimineaţă, Simbolul Credinţei; astfel, creştinul repetându-l zilnic să aibă prilejul de a reflecta şi a-i înţelege sensurile.

În acest sens catehismul ar trebui să fie nelipsit din casele creştinilor noştri, pentru ca înţelegerea Ortodoxiei să se regăsească în Ortopraxie.

Un factor determinant în menţinerea unităţii credinţei este unitatea în slujire. Faptul că Sfânta Liturghie este aceeaşi, cu aceleaşi cântări , rugăciuni şi lecturi biblice, peste tot în aceeaşi zi, îi face pe creştinii ortodocşi de pretutindeni să se simtă acasă, chiar dacă fizic sunt departe. Importanţa slujirii unitare rezidă în simbolistica actelor de cult care trebuie să fie peste tot aceleaşi.

Rostim cu toţii la Sfânta Liturghie, Crezul, mărturisind credinţa în una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. De asemenea, Sfânta Scriptură ne învaţă că există un Domn, o credinţă, un botez. Mari teologi români, de la Paisie de la Neamţ şi până la Rafael Noica, şi mai ales părintele Dumitru Stăniloaie, afirmă că ecumenismul este produsul masoneriei, pan-erezia vremurilor noastre, deoarece există un singur Cap al Bisericii, ce are un singur trup-Biserica cea Una, cea adevărată, cea apostolică, iar harul îl avem de la Iisus Hristos, prin Sfinţii Apostoli, care l-au împărţit preoţilor, diaconilor şi episcopilor, prin punerea mâinilor, din încredinţarea Mântuitorului: Luaţi Duh Sfânt…

Din străfundurile istoriei se ridică semeţ convingerea că originile neamului românesc se confundă cu creştinismul. Mihai Eminescu mărturiseşte că mama neamului romănesc este Biserica Ortodoxă Română. Plăpândele licăriri de început ale focului intelectualităţii româneşti şi-au găsit lăcaş sub obrocul mănăstirilor (Dosoftei, Paisie Velicikovschi).

Înseşi viaţa şi rădăcinile poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, o constituie dreapta credinţă în Iisus Hristos-Ortodoxia- iar lucrarea de căpătâi a românului este Ortopraxia. Poporul român trăieşte între Ortodoxie şi Ortopraxie, între mărturisirea dreptei credinţe şi slujirea Luminii şi a aproapelui. Acestea sunt însuşiri vii ale fiinţei neamului românesc.

De la bun început, cele trei Ţări Române au fost creştine, domnitorii lor fiind creştini adevăraţi ce s-au condus şi după cuvintele biblice: unde e comoara ta, acolo e şi sufletul tău,devenind, peste veacuri sfinţi ocrotitori şi mijlocitori.

Mircea cel Bătrân la Cozia, Ştefan cel Mare la Putna, Ieremia Movilă la Suceviţa, Petru Rareş la Probota, Alexandru Lăpuşneanu la Slatina, Alexandru cel Bun la Bistriţa – toţi stau mărturie dreptei credinţe străbune. Fiecare dintre ei a ridicat măcar o mănăstire care să-i devină gropniţă, pentru a fi îngropat în spaţiul sfânt al Maicii Biserici; toţi şi-au ales comoara în făptura Bisericii, pentru ca acolo să sălăşluiască inimile lor. Ce mame aveţi voi, creştinii! Exclamă învăţatul păgân. Iată ce mame- monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazu, monahia Maria Oltea, mama lui Ştefan cel Mare. Cum ar fi putut zidi ei sfinte locaşuri de închinare, dacă mamele lor nu le-ar fi transmis de la suflet la suflet, valorile autentice ale neamului românesc-Ortodoxia şi Ortopraxia.

Cum ar fi fost istoria poporului nostru dacă aceşti mari domnitori ar fi fost baptişti sau penticostali?

Dacă neamul românesc fiinţează în, prin şi cu Biserica strămoşească, atunci etosul sufletului românesc este Iisus Hristos. Mântuitorul este identificat ca suflet al românului, dacă luăm în considerare minunatele creaţii populare, colindele. Potrivit lor, Fiul lui Dumnezeu se naşte pe pământ românesc, deodată cu naşterea Sa născându-se şi neamul românesc; Pruncul se naşte în Betleem, dar printre ciobanii şi plugarii plaiurilor mioritice. Mântuitorul vine în lume ca printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri (Coloseni I, 20). Iată o viziune primară creştină a modului în care Naşterea Domnului aduce cu sine accesul omului la Rai. Prin prisma acestui adevăr, românul identifică pe Hristos, sau faţa Lui, cu soarele.

Neamul creştin românesc nu este un masiv social (cum cred anticii), ci este o comunitate spirituală, o unitate de sus. Ceea ce uneşte pe români şi-i antrenează într-o permanentă comuniune este nu numai istoria zbuciumată, presărată cu bucurii şi necazuri adunate toate în cupa destinului, ci cu mult mai mult – tot neamul participă la Împărăţia lui Dumnezeu actualizată prin Sfânta Liturghie, prin SfântaTaină a Euharistiei. Aceasta este cea mai de preţ comoară a unui neam, după cum ne încredinţează Scriptura: Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca VII, 21). De aceea putem numi această Sfântă Împărăţie drept sufletul neamului nostru. Fiecare persoană, ce poartă chipul lui Dumnezeu, dar şi această persoană colectivă- neamul, etnia- se bucură de revărsarea de lumină a soarelui dreptăţii, a lui Hristos Lumina lumii.

Seninătatea sufletului românesc, pe care atâtea vitregii n-au putut s-o umbrească, acea seninătate pe care o amintesc teologii noştri de seamă, este o oglindire a Luminii lumii , a Soarelui dreptăţii , a luminii care luminează tuturor. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos este izvorul acestei seninătăţi perpetue, făcând ca fiecare dintre noi, arzând şi luminând prin viaţa noastră, să trăim o pregustare a vieţii veşnice, o divină beatitudine. Această nemuritoare seninătate românească transcende chiar şi durerea, şi plânsul, şi jalea pe care o simţim când, în Săptămâna Patimilor, scoatem epitaful punerii în mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos, şi ne simţim sufletul străpuns de durerea morţii Fiului; seninătatea se concretizează în florile şi busuiocul pe care le aşezăm pe Sfântul Aer, flori ce denotă credinţa şi speranţa noastră în Înviere.

De fapt sufletul neamului românesc a acceptat de la început moartea ca fiind un moment al unei Liturghii cosmice, ca fiind o realitate a vieţii (pentru că moartea presupune implicit viaţă, din punctul de vedere al românului). Sfântul Apostol Andrei a arat acest pământ cu plugul Sfintei Cruci, arătura a fost stropită cu sângele atâtor martiri, pentru ca să se nască sufletul românesc. Iată obârşia divino-umană a sufletului românesc- puterea crucii şi sângele martiric.

Nu orice moarte creează oatiutdine de dorire după Hristos sau de încredere în Înviere, ci numai cele ritualice (a se vedea Mioriţa şi Meşterul Manole); în sufletulromânului moartea violentă nu-şi găseşte oglindirea, iar moartea martirică este una transfigurată de bucuria întâlnirii cu Hristos (du-te la oştire/ Pentru ţară mori) şi de bucuria învierii (aştept învierea morţilor şi viaţa veacului vie). Iată bucuriamorţii transfigurate: românul acceptă să moarăpentru neam şi ţară, deoarece sufletul neamului este Hristos Cel mai presus de ceruri, Care merită orice sacrificiu.

S-ar putea, oare, uita vestitul tablou ce înfăţişează întoarcerea soldaţilor olteni de pe câmpul de la Mărăşeşti (1917); prin satele prin care treceau oamenii îi primeau cu flori ţi cu lumânări aprinse în mâini, iar preoţii rosteau rugăciuni pentru odihna celor căzuţi, convinşi fiind cu toţiică împreună cu supravieţuitorii se întorc şi cei ce au căzut răpuşi. Credinţa aceasta este o caracteristică a sufletului neamului românesc. Comuniunea celor vii şi a celor morţi se vede şi din faptulcă în unele părţi ale ţării, la slujba parastasului, se folosesc acele ştergare populare pe care se ridică paosul la cântarea Veşnica pomenire, ca nişte punţi ce leagă pe cei de aici cu cei de dincolo, într-o permanentă comuniune.

De altfel, icoana şi ştergaruls-au regăsit peste tot în aria românismului, ca ocaracteristică specifică, o ilustrare a lucrării teandrice întru mântuirea sufletului. Căci , cum ar putea cineva să vadă norodul îmbrăcat în straie populare (în Maramureş şi Bucovina) ieşind de la biserică în zile de sărbătoare sau duminici, şi să nu-l pătrundă sentimente de mândrie naţională şi dragoste de Biserica lui Hristos. Sau ce înălţător este să te rogi Sfântului Apostol Andrei şi să-i mulţumeşti, iar a doua zi să te prinzi în hora din faţa Catedralei din Alba Iulia, sărbătorind cele două zile naţionale româneşti, frângând pâinea cea învelită în ştergură şi împărţind-o frăţeşte.

De două milenii creştinismulşi românismul merg împreună; de două mileniisufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românescnu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbunăşi pe glia strămoşească, urmând pe Hristos euharistic.

Să ţinem credinţa noastră pe care au ţinut-o toţi voievozii noştrii şi toţi protopărinţii noştri şi toţi românii cei adevăraţi. Dacă vrei să fi fiu adevărat al lui Hristos şi al Ţării Româneşti, să ţii credinţa cea dreaptă, ortodoxă, pe care o ţinem de două mii de ani. Dcacă nu, nu eşti fiu al luiHristos şi al Bisericii, ci eşti străin de neamul românesc. Nu poţi fi cetăţean creştin şi roman, dacă nu ai dreapta credinţă în Hristos. Eşti străin. Nu eşti fiu al Ţării.

Din Conferinţa NEOPROTESTANTISMUL-MIJLOC DE IMBOGATIRE SPIRITUALA SAU RELATIVIZARE A CREDINTEI

Pr. Badale Lucian

Pr. Buia Alexandru Dorel

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5