Împreună, spre Bucuria noastră!

Iată o carte la care te opreşti destul timp pentru a privi copertele cu cele şaptezeci de fotografii ale unui grup de artişti şi oameni de cultură cu care scriitorul Menuţ Maximinian a stat de vorbă într-un interval de timp de zece ani.
După această bucurie de a vedea atâtea personalităţi, unele lângă altele, în imagini aşezate artistic de drd. Mariana Irimia, Editura Karuna, deschidem cartea şi parcurgem o lectură uluitoare.
Ziaristul Menuţ Maximinian a reuşit, prin cartea: Stop Reportofon!, să ne prezinte un mănunchi de texte, prin care luăm cunoştinţă de confesiunile unor minunaţi oameni contemporani cu noi.
Interviurile sunt grupate după criteriul domeniului unde activează intervievatul: Artă plastică; Dans; Film. Teatru; Istorie. Etnologie; Literatură; Muzică; Sport.
În acest fel, avem cuvintele a şaptezeci de oameni, publicate împreună, într-un volum de 357 de pagini, spre Bucuria noastră.
Mie mi-au plăcut toate aceste interviuri, fiecare în parte este important pentru că citim confesiuni din care obţinem un ansamblu de idei ce, găsite în aceeaşi carte, la un loc, nu pot decât să fie de folos oricărui cititor, de orice vârstă. Fiecare poate să aleagă să citească despre toţi, sau doar ce îi interesează la un moment dat.
Prin cartea: Stop Reportofon!, s-a realizat o mică „enciclopedie”, în care lectura e avantajată de curiozitatea creată de a vedea ce spune următorul om de cultură cu care a stat de vorbă Menuţ Maximinian.
M-am gândit, atunci când am citit cartea, să scriu într-un articol câte o frază semnificativă din cuvintele fiecărui personaj (deşi am subliniat şi însemnat mai multe fraze la fiecare), ar fi ieşit un text amplu nepublicabil într-un ziar cotidian, eventual, să-l fi postat doar pe blogul meu, dar am decis ca, aici, să mă refer doar la două personalităţi:
De una nu am auzit până acum, Irina Szasz, iar pe cealaltă o cunosc din mai multe scrieri ale domniei sale, şi anume, Dalai Lama. Dialogul ştiinţific, între Dalai Lama şi renumiţi savanţi, consemnat de Daniel Goleman, pe care l-am citit în cartea „Emoţiile distructive” , ca şi cartea: „Universul într-un singur atom” scrisă de Dalai Lama, sunt opere care pe mine m-au marcat profund şi m-au ajutat.
Practic, din iubirea ce o simt pentru Dalai Lama, dar şi din respect pentru doamna Irina Szasz, am să reproduc o selecţie din interviul pe care îl găsim la paginile 245-251:
„Irina Szasz s-a născut pe 6 martie 1965, la Fântânele, Bistriţa. Este licenţiată în jurnalism. A lucrat ca reporter, realizator, producător şi director de programe la posturile de televiziune [...]. În 2004, creează Compania Independentă ART MEDIA. Ca producător general al acestei companii, realizează proiectul multimedia CuMinte la Dalai Lama, apărând în 2008 şi un volum cu acest titlu la Editura Curtea Veche. [...] - Ce anume v-a făcut să părăsiţi meleagurile noastre şi ce v-a făcut să urmaţi cariera de jurnalist?
- În cartea mea «CuMinte la Dalai Lama» e o frază: «Nu te părăseşte nimeni! Părăseşte-i pe toţi!» A pleca în lumea largă, nu înseamnă a părăsi acel Acasă. Dimpotrivă, o iei cu tine, face parte dintre bagajele cele mai importante. A părăsi nu există în vocabularul meu. Poate a renunţa vremelnic. Plecările nu au nimic triumfător şi singura grijă pe care am avut-o a fost să nu uit locul cel mai important din viaţa mea. Sălaşul inimii mele este locul unde trăiesc părinţii mei. Sunt fiica mamei mele, a tatălui meu, şi astăzi ei sunt copiii mei. Le întorc grija, iubirea şi devotamentul. Jurnalismul l-am ales voit şi îmi oferă destule satisfacţii ca să nu îmi pară rău că l-am ales. – A fost spinos drumul profesionist în Bucureşti, mai ales că ardelenii sunt priviţi într-un anume fel? - Ardelenii sunt priviţi admirativ în Bucureşti. Disciplina, consecvenţa, munca susţinută sunt păsări rare, iar un ardelean are şanse mari la Bucureşti. Am muncit la aceste şanse [...] Un om competent nu doreşte decât să îşi finalizeze proiectele. Dar nu ştiu cum se face că depindem de mulţi şmecheri care s-au cocoţat în posturi cheie. [...] Eu cred şi sper că am discernământ, iar ei cred în tot ce zboară. [...] -Cum de a avut şansa o bistriţeancă să fie primul român care a adus în ţară un interviu cu dalai Lama?
-Gândiţi-vă, mi-a spus cineva că Sfinţia Sa Dalai Lama a refuzat CNN-ul, BBC-ul. Aşadar, e firesc să aleagă pe cel mai bun...[...]. Da, alegerea unui jurnalist român din noianul de cereri este cel mai mare compliment pe care Sfinţia Sa l-a făcut României. Acest gând trebuie avut în vedere. A acceptat încântat să vorbesc în limba română în faţa lui şi a savura sunetele lumii din care veneam. Un zeu în toată atitudinea lui, un călugăr-rege plin de umor, de o inteligenţă spartană şi o atitudine cu adevărat regească. –Ce aţi simţit în momentul în care l-aţi întâlnit? -Eram un corcoduş înflorit. Ridicolă, poate! Victoria merge mână în mână cu ridicolul, mi-am spus atunci. Toţi cei care ajung în faţa lui sunt emoţionaţi şi tulburaţi fie că sunt preşedinţi de stat, fie oameni simpli, cum sunt şi eu. Preţuiesc locul în care trăiesc, astfel pot preţui şi locul în care viaţa şi meseria m-au dus. În faţa unui astfel de om, un iniţiat, o legendă în viaţă, rege în exil, capul budismului tibetan, cel mai cunoscut refugiat politic din lume, atitudinea lui a chemat-o pe a mea. E mare pentru că te face să te simţi şi tu la fel. E poate unul dintre puţinii lideri mondiali care spune ce gândeşte şi face ceea ce spune... Un conducător venerat de supuşii săi, inteligent, misterios, simplu în felul în care nu îşi uită rostul şi rolul. Conducătorul şi păzitorul unei naţiuni. Admir şi respect asta! -I-aţi spus ceva despre România? Cum vede el ţara noastră? -I-am vorbit despre România. Despre noi i-am vorbit, despre o ţară în care oamenii se străduiesc să nu îşi piardă demnitatea. [...] – -Un proiect cu Bistriţa? – - Îmi place cum sună: Proiectul Bistriţa! Cred că m-ar interesa să particip la conservarea unei atitudini şi a unui fel de a fi. [...] Vreau să spun că datorez mult profesorilor mei de la Liceul industrial nr.1. Sunt produsul acestui liceu şi al profesorilor lui. Doamnei prof. şi diriginte Elena Zărnescu, domnul prof. Rauca, domnul prof. Nicoară şi mulţi alţii. [...] –Un vis neîmplinit? -Cred că pericolul cel mai mare pentru o femeie de 44 de ani sunt iluziile. Nu îmi fac! Visele neîmplinite încă îmi dau frisoane şi destulă putere să accept că unele vor rămâne... neîmplinite. Am destul umor ca să nu fac o tragedie din asta. –Planuri de viitor? -Mă ocup de lucruri mărunte. De cele mari se ocupă cei mărunţi. Eu sunt liberă, ei sunt ocupaţi. Scriu, pregătesc o a doua carte, lucrez la a treia... filmez! Mă enervez foarte rar, mă revolt în fiecare zi...”
Dragi cititori, merită să citiţi acest interviu în întregime, merită să le citiţi pe toate din cartea Stop Reportofon!, Editura Karuna Bistriţa,2011.
Ca pe fiecare dintre noi, atunci când citim, şi pe mine mă impresionează şi emoţionează anumite trăiri scrise de cei cărora le parcurgem scriitura. Textul doamnei Irina Szasz:
„A pleca în lumea largă, nu înseamnă a părăsi acel Acasă. Dimpotrivă, o iei cu tine, face parte dintre bagajele cele mai importante. A părăsi nu există în vocabularul meu. Poate a „renunţa” vremelnic. Plecările nu au nimic triumfător şi singura grijă pe care am avut-o a fost să nu uit locul cel mai important din viaţa mea. Sălaşul inimii mele este locul unde trăiesc părinţii mei. Sunt fiica mamei mele, a tatălui meu, şi astăzi ei sunt copiii mei. Le întorc grija, iubirea şi devotamentul.”, m-a atins sufleşte până la lacrimi. Este un text sincer, educativ, pe care îl împărtăşim şi doresc să fie citit de tineri. Mai mult, eu care am plecat de la părinţi foarte departe, apoi, cât au fost în viaţă i-am vizitat ca pe nişte copii, apoi când copiii mei au ajuns oameni maturi, am plecat la pensie departe de ei, am să o parafrazez pe doamna Irina Szasz:
Sălaşul inimii mele este locul unde trăiesc copiii mei.