ÎNĂLŢAREA DOMNULUI

Istoria vieţii Mântuitorului Iisus Hristos se desfăşoară de-a lungul primelor decenii ale erei noastre, adică de la Naştere până la Înălţarea la cer. Între aceste două date, ca între malurile unui râu cu apele când mai liniştite, când mai învolburate, s-au desfăşurat cele mai sublime dar şi cele mai dramatice evenimente legate de mântuirea noastră, evenimente care constituie temelia creştinismului însuşi.
Între ceste două date importante din viaţa Mântuitorului, Naşterea şi Înălţarea, se formează puntea care leagă creatura de Creatorul ei, care leagă cerul cu pământul, care împacă pe credincios cu Dumnezeu. Dacă prin Naşterea Mântuitorului, în noaptea sfântă, în staulul din Betleem, Dumnezeu a coborât pe pământ deşertându-se pe Sine şi luând chip de rob ca să împace făptura cu El, prin Înălţarea la cer în văzul apostolilor adunaţi în Betania, s-a deschis credinciosului cerul, asigurându-i-se astfel posibilitatea desăvârşirii şi mântuirii.
În ciuda aspectului, aparent paradoxal, Naşterea cu umilirea lui Dumnezeu şi Înălţarea cu îndumnezeirea făpturii, aceste două evenimente deosebit de importante, departe de a se contrazice, se întregesc alcătuind axa creştinismului şi – totodată – calea de lumină prin care se îmbină cerul cu pământul. Dacă Naşterea Domnului a însemnat începutul mântuirii şi al împărăţiei harului, atunci Înălţarea Lui simbolizează, fără îndoială, renaşterea în Împărăţia veşnică. Prin urmare, iată cum Naşterea şi Înălţarea se suprapun, apropiindu-se prin conţinutul lor care ţinteşte desăvârşirea şi mântuirea credinciosului, idealul creştinismului.
Sfânta Evanghelie de la Luca, din care s-a citit pericopa de astăzi, arată, fără putinţă de tăgadă că, după ce Mântuitorul a înviat din morţi, s-a arătat ucenicilor Săi pe care văzându-i înfricoşaţi de apariţia Sa, i-a încredinţat că într-adevăr este El , cerându-le să verifice aceasta cu simţirile lor, pentru a se convinge cu toţii că nu este o nălucă. Şi ca să le întărească convingerea că a înviat cu adevărat, le-a spus: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum mă vedeţi pe Mine că am” (Luca 24,39).Ba, mai mult, a cerut de mâncare „Iar ei I-au dat o bucată de peşte fript, şi dintr’un fagure de miere.Şi, luând, a mâncat în faţa lor” (Luca 24,42 – 43). Apoi le-a spus, printre altele: „ŞI iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă rămâneţi în cetate până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile i-a binecuvântat. Şi a fost că’n timp ce-i binecuvânta, S’a depărtat de ei şi S’a înălţat la cer” (Luca 24,49 – 51).
De aici se înţelege foarte clar că Mântuitorul S-a înălţat la cer cu acelaşi trup cu care S-a născut şi a trăit, cu care a fost răstignit, îngropat şi apoi a înviat (dar cu trup preamărit). Naşterea şi Învierea Domnului sunt premise pentru Înălţarea la cer. Şi dacă aceste premise au fost verificate prin mărturia şi critica apostolilor, care culminează cu îndoiala lui Toma atunci – cum este logic şi firesc – şi rezultatul acestor premise, adică Înălţarea Domnului la cer, cu trupul, este reală, adevărată.
Odată cu Înălţarea la cer activitatea mesianică a Mântuitorului a încetat iar El, din învăţător bun, blând şi răbdător, care propovăduieşte, ajută, tămăduieşte bolnavii şi învie morţii, se preschimbă în judecător drept care va ţine seama de faptele fiecăruia. Apostolii s-au întristat când Iisus le-a spus că se va înălţa la cer, dar s-au liniştit când au primit asigurarea că nu-i va lăsa singuri ci le va trimite „de la Tatăl” „ alt Mângâietor” care să-i înveţe , să-i întărească şi să-i sfinţească. Acesta a fost şi scopul Înălţării Domnului ca, părăsind lumea pe care a pregătit-o pentru împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl, să-i trimită Duhul Sfânt, fapt care s-a împlinit zece zile mai târziu, adică la Cincizecime când, Sfinţii Apostoli primind putere de Sus, s-au transformat din oameni simpli şi timizi, în misionari îndrăzneţi şi pricepuţi care au răspândit cuvântul Evangheliei la toată lumea.
Privită sub acest aspect, Înălţarea Domnului la cer – urmată, la scurt timp, de Pogorârea Duhului Sfânt – apare ca o piatră de hotar între perioada de propovăduire a Mântuitorului şi începuturile erei creştinismului primar, apostolic, sub a cărui înrâurire şi putere spirituală s-a răspândit credinţa creştină peste întreg pământul.