Îngerul păzitor

Nici cu acest din urmă roman al său, Îngerul păzitor (Ed. Ink Story, Pucioasa, 2024), după alți îngeri păzitori sau simpli impostori (Trâmbița primului înger, Nepotul lui Mefisto, Crucea Sudului, Zarea de cenușă a speranței), prozatorul Gheorghe Filip nu tulbură ordinea celestă și nici când bănuiește tăriile dumnezeiești de intenții apocaliptice: „Chiar nu-i mai place lumea pe care a creat-o? Chiar ne pândește, la scară planetară, sfârșitul Sodomei și Gomorei? Să fie acesta începutul Erei caniculare? Să ne condamne Marele Inchizitor la ardere pe rug? De-aia ne-o fi făcut? Ca să ne dea foc spre a scrie El poemul nemuririi Sale?”(p.192). Personaj și autor este ipostaza care duce frecvent spre romanul autobiografic, ori în Îngerul păzitor mai puțin contează apriorismul de tip asumare sau fapt asumat. 

  Autorul transferă în esențial cu naturalețe (și nonșalanță) fapte de viață amprentate cu propria fire sau vag distorsionate perceptiv, dar verosimile. „Iau pixul, îl amețesc o vreme între degete și încep să scriu povestea care mă va despărți de mine...”(p.258) – scrie autorul încheind în simetrie cu începutul; poștașul, aducând o scrisoare (în final, o telegramă), deschide și închide un interesant șir nu neapărat de întâmplări, ci de prilejuri pentru reflecții despre generații care se contestă cu nervozitate și nu reușesc să-și mai succeadă, ci numai să se anuleze în mesaje, în opțiuni și rătăciri. La început, din satul de origine i se anunță starea gravă a bunicului: „Va trebui să mă duc totuși, deși n-am nicio pastilă miraculoasă și nici nu sunt capabil de vreo minune ca să-l întorc din drumul pe care a plecat deja. Sunt singurul nepot, singurul care-i duce numele mai departe, deși habar n-am până unde i-l voi duce și de ce i-l duc, pentru că sunt sigur că n-o să-i dau nicio strălucire”(p.6). Ozana, viitoarea lui soție, nu va putea să-l însoțească în satul bunicului, dar face din asta un prilej să-și anunțe o plecare cu prietenele: „Ozana e strălucitoare. Se așază, ia o țigară și fumăm amândoi [...]. „Bine nu pentru că moare, sigur, asta mă îndurerează, zâmbește ea, de parcă durerea provoacă zâmbete. Bine tocmai pentru că m-a invitat o prietenă într-o excursie de câteva zile în Grecia și nu știam cum să-ți spun. Nu te superi, Puișor”(p.7). 

  Îngăduitor și fără bănuieli, Puișor respectă libertatea soției sale care va tot pleca surprinzător și se va întoarce neașteptat. Se fumează mult, dar nu neapărat ca viciu, ci ca suspans, ca sincopă, ca aflare în treabă; se bea multă cafea, dar nu ca ifos, ci ca ritual, ca manieră sau capriciu, ca prilej de socializare sau numai ca pierdere de vreme. Puișor se duce în satul bunicului cu teama că, dacă nu va fi murit deja, ar putea să vadă macabrul moment al morții la care va trebui, din tradiție și obligație, să asiste („Poate în timpul ăsta, ăla mai horcăie o dată, de două ori și dă ochii peste cap. Nici asta n-ar fi rău. Mă scutește de niște scene penibile”(p.10). Are, însă, reprezentări stranii, diluate de imaginea satului anchilozat în vreme și în angoase. „Casele nu mai sunt cele de odinioară. Pe atunci aveau un aer de curățenie și nevinovăție...”  Radu Călin, bătrânul dascăl, depășește momentul de criză și se întoarce la ale sale cu vigoarea lui rurală și cu un tonus încă în măsură să-l ducă mai departe. Crede că este nevoie de el, fiindcă destinul încă îi mai pune întrebări și-i cere alte răspunsuri. Autorul îl lasă pe bătrânul dascăl în secundariatul epic fără a-l abandona însă în nesemnificativ, dar trece el, Puișor, în lumină factuală cu subtilități constructive, cu alternarea derutantă a planurilor, cu reveniri în copilărie, în familia părinților de care nu se rupe, dar în care trăiește doar aparent nepăsător, fiindcă vârsta îi pretinde ceva mai mult decât aventuri adolescentin-citadine. Profesia tatălui nu-l ispitește deloc și nehotărârea sa antrenează discuții familiale aproape de tensiuni; între o meserie practică (tinichigiu de fărașe și roabe) și alta, cea de filolog, cu care să continue profesia bunicului. Ozana întreține tensiunile cu plecări misterioase și reveniri neașteptate. 

  Puișor ajunge să-i cunoască familia, într-un alt sat pârjolit de caniculă: un tată legat de lumea mare, cu relații (mama Ozanei îl abandonase), dar e nevoit să trăiască lângă o  balabustă, într-o casă modestă: „E ultima casă din sat. Un gard prăpădit, o casă prăpădită, un pietroi în loc de scaun la poartă...”(p.41). Aici, Puișor trebuie să se supună unui obicei  străvechi; dacă ai intrat într-o casă cu o fată nemăritată trebuie să o ceri de nevastă. Și așa se întâmplă. Dar, căsătoria, pentru Puișor, va fi prilej să fie, la rândul lui, „pețit” cu ceva recompense – potențialul socru, magnatul Vlădescu, pentru că se ivește și prilejul Eva, îl ademenește în profitabila lume a afacerilor; el refuză însă orice onoruri, inclusiv funcția de director al liceului pe care inspectoratul o arenda după criteriul pilelor suspuse, numai ca să rămână un libertin, fără angajamente care să-l sustragă libertății. Romanul Îngerul păzitor, în narativul lui, sfidează cronologia fiindcă nu succesiunea întâmplărilor interesează, ci lucrurile în sine, așa cum rămân ele în memorie. „Știi care e cea mai mare izbândă? Să dăinui în memoria oamenilor. Dacă a doua zi după ce ai părăsit lumea asta – îi spune bunicul – te-au uitat, e limpede că nu ai făcut mare lucru și că nu ai însemnat nimic”(p.121). Bătrânul dascăl e încă simbolul etic al lumii sale, însă vremea i-a trecut până și în satul său, unde are surpriza accidentală a ingratitudinii. Se angajează, totuși, în imortalizarea istoriei locale cu o monografie, ca orice învățător de altădată și, în temeiul unor principii de viață, se avântă într-o discuție aspră cu Ozana în numele familiei tradiționale: „Apropo de libertate, eu sunt liber să-mi sfătuiesc nepotul să divorțeze? Absolut – zice Ozana – Așa cum și nepotul e liber să țină sau nu seama de sfatul dumitale”(p.182). 

  Nepotul, însă, nu simte o astfel de determinare: „Un bărbat, dar un bărbat adevărat – adaugă bunicul – la prima abatere de genul acesta ar întreba-o scurt și crunt: Pe unde dracului ai hăndrălit pân-acuma?, i-ar cârpi și câteva palme zdravene”(p.183). Puișor, lipsit de o atare personalitate, primește în cele din urmă o explicație de la Ozana: „Și de ce te duci așa de des? Cu treburi. Uite să-ți dau un exemplu. Era o tipă, o escroacă pe care o cunoșteam foarte bine. Ăștia voiau să pună mâna pe ea, dar ia-o de unde nu-i. Cineva a auzit c-ar fi la Londra și-atunci am plecat eu. Am avut nevoie de-o săptămână ca să o găsesc.” Ori despărțirea nu mai poate fi evitată – Ozana nu ar fi avut nevoie să se știe care era de fapt adevăratul motiv al plecărilor ei imprevizibile. Și, în fond, un divorț nu este o dramă decât pentru unul ca profesorul Hangu: „Nevastă-mea! Ce e cu ea ? A plecat. M-a părăsit. Cum așa? V-ați certat? V-ați bătut? Doamne ferește! Era o răsfățată. Și atunci? Habar n-am. Azi noapte n-a venit acasă”(p.243). Marta se întoarce acasă după o noapte, până să prindă gustul libertății pe care Ozana, cea fără remușcări, l-a prins demult. 

  Căsnicia lor se destramă cu discrete nostalgii; femeia avea de ales între o banală viață conjugală și profesie – bărbatul însă își ascultă bunicul, chiar dacă i se reproșează nostalgii ale comunei primitive. Bătrânul, modelul clasic al dascălului păzitor de tradiții și datină morală, nu-și lăsase nepotul în lumea satului și stăruise pe lângă părinții lui să se mute la oraș și de acolo, ca să nu îngroașe rândurile clasei muncitoare, cu ce cunoștințe va fi avut, îl susține până intră în învățământul superior. Autorul nu se relevă în vocații de excepție, dar rămâne fidel catedrei. Probabil că tulburat de promovări și destituiri peste criteriile de performanță, fără să întrevadă sensul „reformelor” educative, demisionează din funcția conjuncturală de director: „De ce ai renunțat la funcție, neisprăvitule? Încremenesc. Nu-mi vine să cred ce aud. Primul impuls este să o cârpesc. Mă stăpânesc, mă ridic, ca să nu mă las dus de ispită și nu-mi vine să cred nici ce spun: Ești o  bestie!”(p.186) Căsătoriți neîndoielnic din dragoste orbitoare, el și Ozana lasă în nesemnificativ lucruri importante, dar care vor semnifica adânc din subsidiar încă din toiul nunții încropite opulent, la un hotel din Predeal: „Și ce mama dracului caut eu la Predeal și de ce Predeal și nu Coasta de Azur, în Maldive sau în Insula Paștelui”(p.97). 

  Nestatornic în sentimente, Puișor admite ca Marieta, colega lui de la liceu, să-l urmeze la Predeal în clandestinitate de dragul aventurii și al profanării ritualului nupțial care urmează: „Dacă ar apărea acum în ușă Ozana? Ce faci, nenorocitule? Nici nu știu ce aș face. Probabil că aș încerca să mă ascund după Marieta”(p.98). Nici după nuntă nu se întrevede normalitatea: „Dimineața, Ozana își bea în grabă cafeaua. Trebuie să plec, ne spune, mă sărută, o îmbrățișează pe mama și atinge cu buzele fruntea bunicului, care, luat prin surprindere, tresare. Și pleacă lăsând în urma ei o sumedenie de întrebări”(p.190). Pe de altă parte, „Eva era o deșteaptă. Și nu peste multă vreme, ca o continuare firească a întâlnirilor, am ajuns în garsoniera ei”(p.74). În partea a doua a romanului, care este de fapt citirea celei dintâi în registrul consecințelor, cu zăboviri în inconsecvențele învățământului, odată cu tot mai asprele întrebări ale vieții, reflexivitatea mută esența epică spre viața ca atare, spre boală și moarte: mama Niculina e o țărancă neaoșă, înceată și îndărătnică, se teme de medici, în timp ce soțul ei, tatăl Ozanei, „misteriosul mister Achim, când iese în lume, e curat, uscat, pus la patru ace; el vorbește șapte limbi și rusește și se învârte prin elite”(p.197). Puișor este tot mai marcat nu doar de strălucirea lucrurilor, ci de cauzalitatea lor ascunsă și mai rămâne în bucurii imediate, lascive, care relevă caractere cinice, mărunte: „... mergem la hotelul nunții tale (optează Marieta) și mi-ar plăcea să stăm în același apartament” cu toate că acolo, ospătarul, același de atunci, observă: „Mă scuzați, dar... v-am recunoscut. Eu am servit și la nunta dumneavoastră. Voiam să vă spun că, dintre toate câte au fost aici, mireasa dumneavoastră a fost cea mai frumoasă”(p.230). 

  Moartea lui Costea, însă, tatăl personajului principal, este prima atenționare a vieții, a precarității ființei: „Câțiva colegi ai lui Costea i-au adus o coroniță cu frumoase flori de hârtie colorată. Au plecat repede la fierătaniile lor. Curtea era bântuită de cerșetori care croncăneau ca niște corbi”(p.158). Bunicul, dezolat, trăiește drama mult mai profund. Și el îi cere un răspuns lui Dumnezeu: „E o tragedie. Fiindcă trebuia să se întâmple invers și Tu știai foarte bine lucrul ăsta. Eu trebuia să fiu acolo, nu fiul meu, el trebuia să-mi aducă flori, nu eu lui”(p.168). Tonul detașat al autorului se stinge și el în fața a ceea ce rămâne imuabilă lege a firii, în fața finalității: „Bunicul privește gânditor. Aici se termină toate – iubiri înflăcărate, duioșii, tânjiri, încrâncenări, idealuri, patimi, dușmănii, aici stau alături, împăcați, unii care s-au urât toată viața, care s-au încăierat, s-au șicanat, s-au invidiat, aici lupta de clasă și-a pierdut înțelesul, aici eternitatea a strâns și a nivelat totul”(p.167). Finalul vine cu moartea bunicului, adevăratul Îngerului păzitor, și face din roman, într-o judecată deloc concesivă, un imn haotic, o căutare de sens într-o religie buimacă a vieții, o ipostază a lumii, un zbucium de aspirații recurent în reflecțiile grave, de un existențialism nu doar verosimil, deschis oricăror opțiuni și, prin urmare, oricăror judecăți.