Însemnări de duminică

Scriitoarea Maria Olteanu aduce, prin volumul „Însemnări de duminică”, apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, sub genericul „Eseuri confesive”, gânduri ivite în atelierul de creaţie al poetei şi pictoriţei. Împletind cu drag arta scrisului cu cea a picturii, Maria Olteanu, membră a Uniunii Scriitorilor, ne pofteşte în odaia dinainte a sufletului ei, ca într-o duminică prelungită.
În prefaţă, Emanuela Ilie spune că „Însemnările de duminică” nu sunt „ festiv(ist)e, nici drapate, forţat, în veştminte retorice de amvon, ci, dimpotrivă, de o simplitate şi o modestie pe cale de dispariţie într-o lume ca a noastră, pe care scriitoarea o vede în culori dintre cele mai întunecate şi chiar se încumetă să o scrie în cerneluri pe măsură” ( p. 7).
Despre etica culturală, despre valoarea cărţilor şi despre importanţa promovării lucrurilor frumoase consemnează Maria Olteanu în cartea ei. Paginile de jurnal se întind pe durata mai multor ani şi ne vorbesc despre tragedia valorii, prin „ înflorirea” unei reţete care, se pare, este una de succes pentru edituri, aceea a tipăririi de cărţi: „După revoluţie s-au înmulţit autorii de carte. Dacă ai bani, poţi publica orice-ţi trece prin cap, nu mai există cenzură. Editurile, în goana lor după profit, cultivă în pământul literaturii româneşti buruieni de toate soiurile. Scriitorii au răsărit ca ciupercile după ploaie şi, dacă i-ai întreba ce-i îndeamnă să scrie, sau ce simt atunci când scriu, s-ar uita la tine miraţi şi n-ar găsi un răspuns convenabil” ( p. 14). Perfect de acord. M-am confruntat de multe ori cu acest aspect, când nu scriu de ei se „mânie” pe mine, că doar au cărţi şi sunt premiaţi de nu ştiu ce asociaţii nerecunoscute de forurile profesioniste, că apar în nu ştiu ce antologii ( pe bani şi maneliştii apar la toate televiziunile, e cam la fel, daţi bani aveţi antologii alături de alţi necunoscuţi).
Autoarea consideră că nu poţi fi scriitor dacă nu ai anumite trăiri şi stări specifice acestuia: „Mulţi nu-şi dau seama că pentru a fi un scriitor adevărat trebuie să ai chemare, trebuie să poposească îngerii în sufletul tău, să poţi asculta câmpul şi florile; la ceas de noapte să stai de vorbă cu luna şi cu stelele...Şi totuşi scriu şi se străduiesc să se facă auziţi, mai mult decât cei dotaţi de natură. Dar în gândurile lor sterpe nu va-ncolţi nici o sămânţă preţioasă” ( p. 15). Şi continuă Maria Olteanu: „Eu cred că, pentru a scrie o carte bună, trebuie să vii în contact şi cu lucrurile superioare şi cu cele urâte ale vieţii, să ştii pătrunde în sufletul oamenilor, să le descoperi bucuriile şi necazurile. Să trăieşti tu însuţi evenimente care să-ţi marcheze viaţa. Din suferinţă şi bucurii se nasc geniile”( p. 15). Foarte bine spus.
Sărbătorile, pline de sclipire din ziua de azi, nu mai sunt păstrătoarea tradiţiilor de altădată, tocmai de aceea nu mai sunt pe placul Mariei Olteanu: „Sărbătorile mă indispun, uneori, şi aştept cu nerăbdare să apună, să reintru în fluxul normal al zilelor, de zi cu zi. In serile de Crăciun şi de An Nou, uneori, mă bântuie tristeţea. Dar oare pot să o explic?...La sfârşitul anului rămân în pieţe mii de brazi, abandonaţi şi trişti; nu s-au vândut. Mă doare sufletul.!... Oare Dumnezeu ne va ierta? Copacii, îngerii verzi care veghează sănătatea şi liniştea noastră; pădurea, carte sfântă în care e scrisă rugăciunea pământului către cer, ne vor ierta?”( p. 15). Omul satului ştia să fie aproape de codru, frate cu el. Vremurile s-au schimbat şi nu mai au aceeaşi valenţă în preajma sărbătorilor.
Timpul, cel care devine nemuritor în scrisul autoarei, capătă alt ritm atunci când revine la viaţa de zi cu zi: „Nu mai am timp. Zilele îmi par scurte. Jumătate din viaţă dorm, jumătate de viaţă... Aproape că nu-mi mai rămâne nimic. Iar dacă nu scriu într-o zi, măcar câteva rânduri, dacă nu mângâi cu pensula icoana Prea Sfintei, simt un gol imens, o pierdere irecuperabilă. Cel mai important lucru pentru mine, pentru a putea ţine piept orelor care trec ca fulgerul, este să fiu: să fiu activă, să fiu cea care nu lasă nici o clipă să se irosească în van. Să fiu în stare să nu :nă risipesc, să nu mă las încălecată de griji, să fiu aptă de rod”( p. 17).
„Noi scriitorii suntem ca păsările rătăcite: ne place libertatea, nu putem fi ţinuţi în colivie. Zburăm de la un capăt la altul al lumii, dar niciodată nu suntem uniţi, nu ştim să ne adunăm în stoluri, să mergem pe aceiaşi cale. Suntem răutăcioşi, invidioşi, ne războim unii cu alţii, ne aruncăm în inimi, fără milă, cuvinte ascuţite” ( p. 18). Frumos spus, dar greu de înfăptuit într-o lume a orgoliilor, în care fiecare vrea doar el să atingă nemurirea. Tot Maria Olteanu spune „Şi noi, scriitorii, suntem răutăcioşi, invidioşi. Unii se consideră importanţi, mari maeştrii ai penelului. Nu suntem uniţi, nu putem merge în aceiaşi direcţie, nu ştim să facem ceva pentru a schimba lucrurile în ţara aceasta. Răzbat cei cu funcţii prin instituţii de cultură, care-şi fac relaţii pe la toate revistele, care publică, ca apoi să se ridice în slăvi unii pe alţii. Dacă eşti retras şi nu dai din coate, rămâi nebăgat în seamă” ( p. 30).
Prieteniile sunt rare în sfera artistică, tocmai de aceea nici scriitoarea nu crede în ele: „ Nu ştiu dacă există prieteni adevăraţi; uneori chiar şi cei pe care-i consideri mai apropiaţi, ascund în ei o doză de răutate, de invidie. Nu încerc să mă ataşez de o anumită persoană-îmi place să am mai mulţi prieteni, dar să nu depind de ei - încerc să mă descurc singură să nu cer ajutor nimănui. Mă bazez pe forţele proprii. Şi pe Dumnezeu. Dacă eu sunt loială şi sinceră, acelaşi lucru îl pretind şi de la un prieten; dar am fost dezamăgită şi nu mai doresc prietenii foarte apropiate” (p. 20). Dar cel mai important preten este în viaţa artistei: „Nu prea am prieteni. Doar un înger ce coboară în fiecare seară să-mi mângâie cu aripa-i albă fruntea îngândurată” ( p. 73).
Eternitatea poate fi o clipă sau clipa poate deveni eternitate, depinde de starea scriitorului din acel moment: „În noaptea aceasta, din spatele unui nor, mă priveşte sfidător ochiul Lunii amintindu-mi că ea va străluci veşnic deasupra pământului; pe când eu, în curând, mă voi contopi cu el şi n-am să-i mai pot admira splendoarea.
Luna m-a fermecat întotdeauna. încă de copil o priveam cu ochii uimiţi de admiraţie. Ea
dă nopţii un mister aparte. Am invitat-o în multe din poeziile mele”( p. 29).
În peisajul poeziei şi al picturii mai apar câteodată imagini tari ale zilei, precum cele în care oameni ai scenei îşi curmă săgetător zilele, neregăsindu-se într-o societate în care cultura nu mai contează. Rugăciunea devine una cu pensula, în momentul în care Maria Olteanu pictează icoane, mânile ei talentate, împreunate în faţa cerului, dăruind icoane considerate ferestre spre cer multora dintre noi, astfel încât casa noastră a devenit un loc al binecuvântării: „Fecioara Maria este prietena şi călăuza vieţii mele. Ea m-a ajutat mereu, mi-a călăuzit paşii pe cărările drepte şi mi-a venit mereu în ajutor, la greu; de acea îmi place atât de mult să o pictez în mele. O rugam să mă ajute să-mi duc crucea dată, dar să nu lase ca greutatea ei să-mi frângă umerii; să-mi dea putere, să nu-mi răpescă libertatea de a fi ”( p. 45).
Ploile, creionate de scriitoare în metafore, şi aerul curat ce vine dinspre Munţii Bârgăului( „Simt aerul curat vine dinspre Tihuţa şi respir cu nesaţ; am citit că o respiraţie profundă ajută inima şi limpezeşte mintea” ( p. 29)) sunt adesea pomenite în cărţile Mariei Olteanu: „După două luni şi jumătate de secetă, azi-noapte a plouat. Am deschis fereastra şi i-am mulţumit Cerului pentru binefacerile Lui. Era fericit şi greieraşul meu de sub geamul de la bucătărie; are acolo o tufa în care se ascunde şi de acolo mă încântă, în fiecare noapte, până târziu, cu cântecele lui. Dacă aş şti unde se ascunde, înspre toamnă, când nopţile se vor răci, l-aş lua la mine în casă, să-mi ţină companie”( p. 96).
Totul capătă o altă culoare în paginile acestei cărţi în care confesiunile sunt o prelungire a poeziei. Ne întâlnim cu apropiaţii Mariei Olteanu, cu bucuriile şi durerile ei, cu sfinţii pe care-i invocă în rugăciuni cunoscând astfel o nouă latură a scriitoarei, aceea de bun şi fin observator.
Cum putem încheia decât cu aceste frumoase gânduri ale binecuvântării: „Pe umeri simt mângâierea aripilor îngerului ce venea să-mi pună stele în păr şi căruia mă rugam să aibă grijă de mine şi să-mi călăuzească paşii în viaţă. Poate azi, de dragul lui, pictez atâţia îngeri albaştri pe care-i dăruiesc persoanelor dragi. Mi-e dor de mireasma de cerneală a cuvintelor ce mă învăluiau, uneori, asemeni unei adieri ce vine de peste ani. Azi degetele-mi răpăie, ca o ploaie de vară, pe tastatura calculatorului şi literele se aliniază, ca nişte soldăţei, să clădească castelul de vis din care coboară, ca o fecioară, Poezia”. Aceasta este Maria Olteanu, pictoriţa ce zugrăveşte sfinţi şi poeta ce aduce sprin versuri slavă cuvântului.