Interiorul cuvintelor

Poetul Ioan Barb aduce, la Editura Limes, un nou volum de versuri intitulat ingenios „Sabatul interior”. Volumul, constituit din trei calupuri de poezii: Manuscris găsit sub o placă de cer, Amurg ambiental şi Cauţiunea, este ca o suflare care dezgheaţă amorţeala cuvântului, poetul fiind sacrificat pe altarul creaţiei: „străinul îmi poartă semnele peste tot/ cuiele ruginite în carne au gustul meu”. Salvarea vine tot prin creaţie: „cineva-mi cârpeşte găurile din suflet/ cum lipea mama pereţii tindei primăvara”. Poezia este spaţiul în care Ioan Barb reuşeşte să se identifice, bariera cititor-poet fiind spartă: „ascult glasuri, nu le cunosc/ îmi cer să dărâm zidurile”. Speranţa cât de mică este raza întru aşteptarea biruinţei: „prin cioburi de geam/ o furnică/ aduce speranţa”.

O poezie a clarviziunii: „ochii fotografiau timpul/ chiar în momentul în care/ viaţa îi părăsea”. Simţind nevoia eliberării, Ioan Barb descoperă o nouă faţă a sentimentelor: „o iubire târzie/ se limpezeşte/ ca argintul viu/ rostogoleşte moartea prin oase”. Căutându-şi locul şi rostul, poetul descoperă noi valenţe ale cerului şi pământului, astfel încât reuşeşte să aştearnă povestea vieţii în versuri libere, precum copacii reuşesc să retrăiască în fiecare an renaşterea: „când m-am trezit/ oglinda s-a uitat la mine cu alţi ochi/ de parcă mă muşcaseră stelele pe rând”. Zilele curg rând pe rând, însă: „prin golul cuielor lipsă/ mugurii vor sângera”, astfel încât eclipsa dintre viaţă şi moarte va fi cea care va arăta noua faţă a lumii: „se rostogoleau cuvintele/ lunecau pe pietre în vâltoare/ tăcerea le netezea/ se făceau mai albe/ străluceau/ cu ochiul adormit/ în lacrimă”.

Ioan Barb are darul de a jongla cu cuvintele, precum cei care ştiu să cârmuiască nava prin apă, astfel încât drumul spre casa sufletului să fie sigur.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS]