Ioan Barb şi ,, Picătura de infinit,,

Cu un debut poetic încă din 1979, urmat de o odisee în care activitatea literară şi cea jurnalisitcă merg mână în mână, Ioan Barb revine pe piaţa de carte cu al doilea volum de versuri, pe care şi-l intitulează PICĂTURA DE INFINIT. Cartea apare la Editura ATU din Sibiu în Colecţia ,,raftul de poezie.

Aşa cum este firesc pentru poezia pe care un autor o adună între copertele unei cărţi de-a lungul unui timp în care travaliul poetic a trecut el însuşi prin etape experimenatle şi convingeri stilistice, şi în volumul de faţă se simte cum scrisul a fost condus cu mână fermă, adunând şuvoiele de inspiraţie într-un adevărat fluviu de imagini şi exemple de filosofie ce se sincronizează, elaborat şi aproape elegant ,cu starea de spirit din care se naşte emoţia.

Creaţia lui Ioan Barb este mai mult decât sugestivă, adesea ilustrativă şi conjugată cu întrebări la care autorul le dă, atunci când crede de cuviinţă, răspunsul.

Avem cartea unui poet care ştie ce este Poemul, nu se lasă în voia sunetelor pentru a-şi linişti foamea de certitudini.

Cuvinte coborâte din alte lumi şi din alte vremuri sunt aşeate în front cu locul comun, cu acel cotidian în care cosmosul se ,,stinge,, prin steaua căzută, în creaţie. Creatorul este doar un vector subtil şi înnobilat cu bucuria cunoaşterii de sine.

,, Mesajul meu se pierdea în curcurbeu,,-(spărgătorul de stele) este un exemplu de adaptare a stării de a fi, a atotcuprinzătorului spaţiu galactic într-un şuvoi de culori dispersate în picături de ploaie, -lacrimă materială, palpabilă.

Nu doar nemărginirea este cecetată cu inima, cu ochiul şi cu verbul de către poet, el reuşeşte performanţa de-a descoperi miracolul şi în natura cu care ne-am obişnuit întaratât, încât nu o mai privim cu spaima unui îndrăgostit.

,,Sufletul său, ud de de singurătate, de ploaie,,(când cântă în tine păsări străine)- este un exemplu de poem în care, pentru autor, modernismul sec, decopertat de petalele florilor de câmp, nu s-a inventat. Natura în consonaţă cu omul-de-asflat face miracol şi poetul ştie cum să îşi aleagă matricea în care aruncă silabele din care va răsări poezia .

Avem în faţa noastră un poet cu har , un poet care nu se aruncă în mijlocul cuvintelor ca într-o coridă. Ne le subjugă, nu le plezneşte şi nu oboseşte reluând, repetând o idee, de acee poate, poezia de faţă este mustoasă şi echilibrată, fără sinuozităţi care să deranjeze.

Deşi , versurile sunt aparent domestice, ele privesc dincolo de dimensiunea imediată şi în,,picătura deinfinit,, pe care poetul o disecă cu profesionalism şi responsabilitate, cele mai mici detalii au o semnificaţie uriaşă.

,,Mă străbate diseprarea , ca un tren ce aduce făină,, ( Stins ca un imperiu decăzut)

Lupta sa personală are accente de singurătate uneori, numai că, ea, singurătatea poetului nu se desăvârşete în turnul de fildeş. Ioan Barb priveste şi slujeşte ţara sa defel imaginară cu arma la umăr şi arma sa este …literatura. Bună.

O poezie nostalgică, năbădăioasă, frumoasă sau cu răni pe faţă… aşa percep eu fiecare pagină din carte. NU doar poemul pe de-a-ntregul prinde consistenţă cu fiecare rând scris, Ioan Barb are amprenta sa proprie de exprimare.

Tehnologia de ultimă generaţie intervine şi în angoasa poetică, pune unghia în gâtul din care ies cuvinte şi aici, silabele poetice dor. Si… poemul, aici, este de o altă nuanţă, - pe-bucăţi şi cu raşpelul nervoyităţii ideii în sine se simte cum se rupe versul. Vezi ,, Programat să ucid cu mintea mea,,(pag.23). Evident, autorul se descurcă printre metafore chiar dacă acest gen de abordare poetică se simte că nu i se potriveşte.

Interesantă este şi experienţa alinierii de spaţii care natural nu deţin convergenţă, alăturării de sentimente şi arhetipuri ca şi rupe dintr-un lanţ trofic, - peste care neliniştea ce va fi să fie se asedinemtează.

Poemele lui Ioan Brab sunt secvenţiale ca structură, cu o bură de inocenţ ( care dă bine) şi cu acel restort indefinit ce are puterea , prin Artă, să declanşeaze criza de conştiinţă a

omului modern şi cu atât mai pregnant, să trezească conştiiţa poetului. Un poet care se ia în serios şi care, în demersul său creato,r ştie unde să aşeze stropul de infinit, - un semn care poate fi luat punctual, doar un punct din care porneşte linia orizontului. Cerc.

O carte ca o introspecţie în faţa oglinzii unui ocean,- un loc în care peştii, oamenii şi stelele de pe cer trăiesc mirajul vieţii defel virtual.