Cartea adevărurilor mărunte

Versete și alte adevăruri, Editura Studis, Iași, 2013, cea mai recentă apariție editorială semnată de poetul Liviu Ioan Mureșan, e o carte de poezie abordând tonul sentențios, grav al poetului ce gândește la existența umană, existență comparată cu o carte ce trebuie citită cu răbdare, iar cei ce nu au paciența să parcurgă toate paginile sunt identificați cu sinucigașii trăind entuziasmul saltului peste pagini, al descoperirii înainte de termen a sfârșitului tramei.
Demersul pe care și-l asumă Liviu Ioan Mureșan e din start unul dificil, iar poetul reușește, măcar pe alocuri, să atingă tonul firesc. Poemul amplu versete, cu care se deschide placheta, e construit pe definiții, pe apoftegme aflate la limita prețiozității. Ceea ce salvează însă acest discurs e simplitatea termenilor, fluența și coerența sa. Mai izbutite sunt “versetele” ce părăsesc tonul grav, abordând ludicul, gratuitatea: rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ opresc cercul îl ţin în mîna stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mîna dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa.
Gesturile simple din existența cotidiană dobândesc semnificații adânci, mai adânci și mai relevante decât înțelepciunea căutată: rad cu unghia de pe birou/ o pată uscată de gem/ o ling pentru a mă convinge/ e dulce şi murdară/ îmi şterg degetul pe mîneca stîngă/ tastatura e plină de praf /o şterg cu mîneca stîngă/ mă dezbrac pun cămaşa în maşina de spălat/ privesc minute în şir/cum se învîrte/ în clăbucii albi.
Amplul poem versete se configurează și ca o biografie poetică, în care domesticul e transfigurat în ritual: de două zile citim împreună/ o rugăciune pentru reuniunea familiei/ fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie/ vocile noastre sînt atît de frumoase/ noi nu aveam talent muzical/ și iată un licurici a/ pătruns în gurile noastre/ glasurile s-au perfectat/ pînă la armonii siderale/ de două zile batem din palme/ ţopăim/ ne distrăm şi fila aceasta/ ne dorim să nu se termine.
Poet douămiist, L. I. Mureșan nu ocolește socialul cu toate tarele și chichițele sale: iată-i cum ridică pe furiş biserici/ iată cum fiecare îşi caută un loc/ numai al său/ iată cum cei bogaţi îşi pun feţele/ în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista ctitorilor. (mă doare)
Suferința, tragicul existenței, stările sufletești pline de patetism, atunci când sunt abordate cu detașare, reușesc să imprime poemelor un suflu de prospețime și autenticitate. Capcana poveștilor patetice e prezentă în multe locuri, cum în poemul divorț, în care stărilor sufletești dramatice ale cuplului implicat în actul separării li se contrapun gesturile mărunte, uneori vulgare: notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti/ secretara notarului scuipă arătătorul întoarce pagina// călătoreşti în trecut/ femeia pe care o iubeai/iubeşti/ se scobeşte în nas/ lipeşte mucozităţile de braţul scaunului.
În poemul speranțe, descoperim dimensiunea metafizică a iubirii: adevărat mîntuirea nu e iluzie/ iar sărutul acesta e taina sfîntului graal/ să ne cuminecăm împreună/ limba ta vinul şi pâinea/ de care flămînd mă apropii.
De la volumul precedent, Poeme din Subcetate, în care subliniam în postfață eforturile poetului de a-și sincroniza și alinia experimentele poetice cu cele ale congenerilor douămiiști care au abandonat pe rând agresivitățile de limbaj, cantonându-se tot mai mult în spațiile unui lirism autentic, lipsit de asperități epatante, Liviu Ioan Mureșan a mai făcut un pas spre aflarea sinelui poetic. Așa cum afirmam și atunci, el este un poet remarcabil al generației sale. Dovada maturității sale artistice ar putea fi poemul ce rost are?, în care monologul poetic atinge dramatismul marilor interogații existențiale: ce rost are bătrîne să ne gîndim cum ar fi fost/ dacă într-una din zile mergeam împreună la omul păianjen/ te-ai temut să nu se schimbe viitorul într-un mod groaznic/ o ţineai pe a ta cum că niciodată să nu faci un gest brusc/ o faptă nebunatică pe care să o regreţi/ şi teama te-a însoţit toată viaţa teama de a trăi cu adevărat/ să nu faci rău cuiva cu buna ta dispoziţie/ să nu rîzi niciodată pentru a nu fi cumva surprins de un/ suflet întristat/ să ne gîndim bătrîne la visele pe care le scuturam din cap/ atît de imposibile pentru o minte scăldată în primăvară/ cum ne jucam cu mingea verde printre idei/ dădeai cîte o/ lovitură de cap/ şi ţi-o param cu o vorbă/ apoi tăceam cîteva zile/ ca doi străini încuiaţi din greşeală în toaleta publică/ ce rost are bătrîne să mai vorbim cînd privirile ni se/ încrucişează/ de cîteva zile şi o vom ţine aşa pînă spre seară.
Iubirea, senzualitatea sunt alte temeiuri ale poetului aflat între ființe ce-și trăiesc destinele înconjurate de măruntul cotidian. În paginile plachetei de față întâlnim un univers poetic bine articulat. În lucrurile banale, poetul descoperă poezia vieții: o vacanță la munte, departe de civilizația zgomotoasă, un week-end cu nelipsitele grătare de pui, mititei, garnisite cu ciuperci, stropite din abundență cu vin roșu și alb.
Poetul e urmărit mereu de tentația filosofării, în poeme ample ce excelează prin fluența discursului și mai puțin prin pretenția de adâncime ideatică, știut fiind că poezia autentică se scrie prin cuvinte și nu prin idei. Cu mult mai izbutite sunt poemele sale în care cotidianul se umple de semnificații adânci, în care poetul abandonează tonul sentențios, sapiențial, în favoarea metafizicului ce respiră firesc printre cuvinte, cum bunăoară poemul revelația Cărții: s-au lipit filele ultimului exemplar din Carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file/ amintirea preţului de pe cadoul ce l-ai cumpărat/ luna trecută cînd te-ai chinuit să-l desprinzi fără să rupi/ ambalajul/ amintirea produsului de la market cu preţ/ redus peste preţ/ redus/ anunţînd expirarea/ unghia îndepărtînd abţibild după abţibild/ pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea revelaţiei de muritor.
În poemul aspecte nesemnificative, poetul recurge la imagini violente, în registru expresionist. Poemul seamănă cu o poză de familie prelucrată la maximum de contrast și intensitate: am vomat/ bucuros că encefalul îmi joacă/ feste/ am curăţat apoi cu lehamite şi am vomat/ m-am ţinut de nas să nu simt mirosul/ şi iar am vomat/ împrejur copiii se învîrteau ţinîndu-se de mîini.
Un alt poem notabil, patul de noapte, e construit din artificiile fanteziei: se face noapte pe marginea patului/ doi arabi cum două umbre îmbrăcate în nisip/ îşi cheamă femeile şi copiii/ aprind foc beau ceai ucid o capră mănîncă/ mă rotesc printre nori cu pătura asudată între picioare/ trag cearşaful precum un cort în deşert/ teatrul de păpuşi îmi zic/ şi adorm cu tîmpla pe lună/ pe partea ei nevăzută unde arabii au corturi/ copii măşti albe şi cai mărunţi/ două cămile trec pline de apă/ văd valuri/ patul pluteşte spre ultima limită.
Liviu Ioan Mureșan e poetul ce descoperă poezia în gestul cotidian, dramatismul vieții în ritualurile ei diurne. Poemele sale sunt trăirile unui eu lucid și totodată contemplativ. Prin noul său volum, Liviu Ioan Mureșan își reconfirmă statutul de poet remarcabil al tinerei generații de poeți ajunși la maturitatea expresiei artistice.