Întoarcerea lui Dante

Originar din Târlişua, profesorul Gavril Pompei, decanul Facultăţii de Geografie a UBB Cluj-Napoca, propune, în volumul „Întoarcerea lui Dante”, apărut la Editura Presa Universitară Clujeană, întâlnirea cu lumea de dincolo de lume ca într-o călătorie întru descoperirea vieţii. După cum afirmă în prefaţa cărţii criticul Petru Poantă, Gavril Pompei este adeptul criteriului poetic al unui neomodernism îmblânzit, recurgând constant la confesiunea mediată şi înscenată. Avem de-a face cu o poezie a ieşirii de sub teroarea morţii, versurile, cu o consistentă vibraţie lirică, ducându-ne în patru etape spre recuperarea luminii. „Întoarcerea lui Dante” este făcută din paşi mărunţi, fiind recunoscut în primul imn teritoriul: „Tu n-ai fost dincolo/ şi n-ai văzut/ cum cad catapestesmele/ cetăţilor de lut”. În partea a doua suntem deja în această lume iniţiatică: „Şi totuşi tărâmul acesta îmi pare cunoscut/ chipul său dedublat”. Aici apar întrebările existenţiale: „Dacă acesta nu e purgatoriul/ altul asemenea care o fi?” Mai departe, a treia întoarcere, este cea în care se reia drumul iniţial pentru povestea vieţii de dincolo de viaţă, pentru descoperirea tainelor acestuia: „Eu m-am întors să dau de veste/ acelor care se îndoiesc/ de tandra zorilor poveste/ şi de tărâmul nelumesc”. Cartea se va încheia cu cea din urmă întoarcere, în care lucrurile vor căpăta un alt sens filozofic: „Alături mie creşte armonia/ regina nopţii – amică peste zi/ înmiresmând cu briza ei tăria/ şi hăurile câte vor mai fi”. Concluzia este una a revigorării vieţii, fiecare sfârşit având un nou început: „Iar peste toate nori cotropitori/ sămânţa aşteaptă să înspice/ despovărarea dorului în dor”.

Între aceste întoarceri descoperim versuri scăldate în stropi de rouă, flacăra trează fiind cea care veghează drumul poetului prin această lume, unde deghizarea este modul de redescoperire a esenţelor. În aşteptarea Învierii, de când e lumea lume, trebuie mai întâi să trecem pragul morţii văzută de Gavril Pompei ca o doamnă: „Cândva se va întâmpla, nu e nicio îndoială/ să vină Doamna/ şi să-mi şoptească cu o suavitate rece: e clipa”. Resemnat în faţa morţii întru aşteptarea Învierii, poetul este calm, lucru oglindit şi de versuri: „Voi aştepta, râzând, să-mi coboare pleoapele sufletului/ într-o ultimă mângâiere a razelor/ dizolvate în întuneric”. Jocul acesta între lumini şi umbre, între culoare şi nonculoare este părtaş ca un pastel întru descoperirea fiecărei părţi a înmuguririi sentimentelor: „Dimineaţa pe mirişti/ bobul grâului, aidoma unui recrut/ cu raniţa doldora/ de blajine nimicuri”. Descoperim tema religioasă, însuşi poetul fiind crucificat pe altarul cuvintelor: „În soclul crucii mele scurmă/căuşul unde amândouă/ nedumeririle din urmă/ scălda-se-vor în val de rouă.

O poezia în care rugăciunea devine pragul spre putere: „Mă rog de tine Doamne/ preacuvios mă rog/ să-i dai plecării mele/ sub şa un inorog”. Această călătorie este una în care, părăsind „cuibul meu de cetini”, poetul va creiona gânduri, rânduri despre ceea ce înseamnă universul. În final declarându-se câştigător: „Precum un prunc ademenit/ de raza unui gând desprins/ din soarele de andezit/ mă gudur, Doamne, am învins”. O carte din care nu putea lipsi copilăria şi mama creionată într-o poezie aparte în creaţia lui Gavril Pompei: „Stăm amândoi pe prispă şi privim/ cum cade frunza plopului gălbuie/ cum fumul se răsuce sibilin/ spre bolta unui cer bătut în cuie”.