Între suprafață și adâncime

Reacțiile față de stilul meu în scris, față de problematica pe care o abordez, sunt polarizate în ce privește cititorii ce mă învrednicesc citindu-mă. Un distins medic al Bistriței îmi cerea să fiu mai des „mușcător” (I-am replicat că astfel există riscul de a-mi rupe dinții din partea redacției). Un bun amic de la Maieru îmi reproșa deunăzi că adesea patinez la suprafața lucrurilor.
Prezența jurnalieră în public a fost inevitabil înțeleasă spre acești doi poli. Eu scriu „cum îmi vine”. Iată:
Faptul că, începând cu luna aceasta s-au mărit taxele poștale, mă îmboldește să-mi amintesc de două întâmplări (mai mult sau mai puțin nostime).
În urmă cu niște ani, am dus la redacția unei reviste clujene de cultură un manuscris. Când am dat să ies din redacție, aud din spate că mi se cere adresa. Mă grăbeam, căci în stradă mă aștepta un autocar nerăbdător. Fie pentru că nu prea credeam că textul meu va vedea lumina tiparului, fie dintr-un brusc imbold de glumă, am zis: E suficient să scrieți C.C., județul Bistrița-Năsăud, nici măcar nu e nevoie de localitate. Și am uitat.
Însă mare mi-a fost mirarea (întinsă până la o explozie de râs), când am primit un plic consistent cu revista respectivă, la destinatar fiind scris exact ceea ce glumisem: „C.C., județul Bistrița-Năsăud.” Cum a fost posibil să ajungă plicul la mine astfel? N-am cercetat. Cum de i s-a dat drumul de la Cluj? Ajuns la Bistrița, să fi fost la oficiul județean cineva care bănuia ce e cu cele două majuscule? Principalul era că-mi vedeam nuvela publicată în prestigioasa revistă.
Altă poveste: Mă aflam în Canada, la Montreal, în ședere la fiică-mea. Hai, îmi zic după o vreme, să-i dau de știre surorii mele despre călătoria peste Atlantic, despre impresii referitor la lumea de acolo, la românii așezați în marea metropolă. Soră-mea nu are calculator, iar, pe de altă parte, nu voiam să-mi pun amfitrionii la cheltuială pentru telefoane. Deci, o scrisoare, chit că ar fi fost să ajungă doar peste două săptămâni. La adresa expeditorului, desigur că am pus-o pe cea a familiei fiică-mii. Mirare, când , peste o săptămână îmi găsesc scrisoarea în cutia poștală. Pe plic era scris (în franceză, desigur): „Să se menționeze continentul”. „Tulai, Doamne!” am exclamat ardelenește. Individul acela de la poșta montrealeză să nu știe în ce continent e țara mea?! Chiar așa e România, încât să nu se știe în ce parte a globului se află?!
Am luat scrisoarea, am vârât-o în alt plic, am scris ce voia individul, dar am mai adăugat: „Pe Terra”. Riscam să nu-mi fie trimis. Dar… a sosit la „andrisant” (vorba lui Caragiale). Iar la întoarcerea în țară, le-am relatat doamnelor de la oficiul meu poștal (spre amuzamentul lor, desigur) toată tărășenia.
Prin urmare, unde mă aflu: La suprafață? La adâncime? Ori între ele?