Ioan I. Bureacă despre actul sacru al Întregirii Neamului şi Ţării de la 1918*

În anul 2015, când împlinea venerabila vârstă de 82 de ani, prestigiosul profesor de istorie bistriţean Ioan I. Bureacă (n. la Rodna, la 16 iulie 1933) întâmpina apropiatul centenar al Marii Uniri de la 1918 – încoronare a luptei necurmate a poporului român, de la zămislirea sa până în timpurile moderne, pentru libertate, dreptate, independenţă şi unitate naţională – prin publicarea unei lucrări voluminoase, de 326 de pagini, sugestiv intitulată: UNITATEA – ÎNTREGIREA NEAMULUI ROMÂNESC – DORIRI CARDINALE ALE ROMÂNILOR.
Trăind el însuşi în vremuri frământate – a urmat ciclul primar , la Rodna, sub ocupaţie maghiară, între 1940-1944, apoi, la Liceul „George Coşbuc“ din Năsăud, clasele gimnaziale, între 1945-1948, iar, după reforma comunistă a învăţământului, clasele VIII-XI, între 1948-1952, pentru ca între 1952-1956 să fie student al Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii din Cluj; după absolvire, a fost profesor de istorie la şcoli din raionul Bistriţa, cea mai lungă perioadă, între 1968-1998, până după pensionare, la Liceul Andrei Mureşanu din Bistriţa –, profesorul Ioan I. Bureacă s-a străduit să urmeze pilda străluciţilor săi profesori de la universitatea clujeană (acad. David Prodan, acad. Ştefan Pascu, prof. univ. Alexandru Husar, cercetător Teodor Ghiţan ş.a.), desfăşurând o continuă activitate ştiinţifică de cercetare istorică a unor aspecte mai puţin cunoscute, bazată pe o atentă documentare în arhive, pentru o interpretare obiectivă şi realistă a faptelor istorice asupra cărora s-a aplecat cu necesara acribie ştiinţifică. Rod al acestei munci susţinute sunt numeroase studii şi lucrări, 26 dintre ele fiind menţionate pe coperta a treia a lucrării pe care o recenzăm. Subsemnatului, ca nespecialist în domeniul istoriei, i-a reţinut atenţia mai ales monumentala lucrare, de 680 de pagini, SPIRITUALITATE NĂSĂUDEANĂ BISTRIŢEANĂ, Ed. Mesagerul, Bistriţa,2006, în care un substanţial capitol evocă activitatea a nu mai puţin de „100 de intelectuali «născuţi şi crescuţi» în renumitul opid românesc Rodna şi un număr aproximativ de 80, fără curriculum vitae“, trăitori în spaţiul de timp de la medieval la modern şi contemporan (Op. cit., p. 526-563).
Pentru ultima sa lucrare, cea din 2015 la care ne referim aici, prezintă însă interes alte cercetări dintre cel menţionate de autor pe coperta a treia, lucrări ce dovedesc faptul că domnia sa a avut mereu în vede mottoul de pe pag. 3 a cărţii: „«Adevăratul patriotism stă în a cerceta şi iubi pe strămoşi.» Gh. Panu (1848-1910)“. Sunt titluri ce dovedesc permanenta aplecare a autorului bistriţeano-rodnean asupra temei luptei seculare a românilor pentru unitate naţională, aspectele esenţiale din acestea fiind reluate în ultima sa carte. Enumerăm aici lucrări precum: Prezenţa activă a românilor de pe Văile Someşului Mare şi Bistriţei la întregirea neamului (oct., dec.)1918, Ed. George Coşbuc, Bistriţa, 2005, Mişcarea memorandistă în ţinutul Năsăudului şi Bistriţei, Ed. George Coşbuc, Bistriţa, 2005, Ardealul cu ţinutul Năsăudului şi Bistriţei în confruntările tragice ungaro-române din anii 1848-1849, Ed. Mesagerul, Bistriţa, 2006, Pământul dintre Prut şi Nistru – Bucovina şi Basarabia în vâltoarea vremurilor – repere istorice, Ed. Mesagerul, Bistriţa, 2010, Ardealul – „Pământ de cumpănă“ – Inima României, Ed. Mesagerul, Bistriţa, 2011 ş.a.
În prefaţa cărţii UNITATEA – ÎNTREGIREA NEAMULUI ROMÂNESC – DORIRI CARDINALE ALE ROMÂNILOR , profesorul Ioan I. Bureacă afirmă cu deplină îndreptăţire că „dorinţa cea mai vie, coordonată de temelie a românilor din spaţiul de etnogeneză, indiferent de graniţele impuse de diferiţi stăpânitori, a fost unitatea naţională urmată de întregirea neamului şi a ţării“ şi că „Este imperios să învăţăm din experienţa iluştrilor înaintaşi pornind de la convingerea că istoria noastră, care ne-a dat chip şi durată, este singurul şi cel mai vechi testament în care trebuie să credem“(p. 5).
Cartea este structurată într-un număr de zece capitole, începând cu cel intitulat Circumstanţe istorice. Trăsături spirituale ale poporului nostru, în care autorul constată că „unitatea autohtonilor, urmaşi ai daco-romanilor de pe spaţiul geografic al Carpaţilor, Dunării şi Mării Negre, a avut baze temeinice – multiplele legături economice, culturale, religioase, politice, adică: aceeaşi origine şi limbă, aceleaşi interese şi obiceiuri“(p. 8). După capitolul 2, Ce spun cărturarii străini despre români, Ioan I. Bureacă analizează, pe 34 de pagini, Factorii de unitate naţională şi statală: unitatea de limbă, de cultură şi de credinţă, unitatea pe viaţă social-politică din ŢărileRomâne şi unitatea politică, aducând în sprijinul afirmaţiilor sale cercetările unor mari istorici şi lingvişti români : N. Iorga, V. Pârvan, I. Nestor, Emil Condurachi, D. Berciu, Theodor Capidan, Emil Petrovici, C. Daicoviciu, P.P. Panaitescu ş.a., dar şi ale unor numeroşi străini.
Următoarele capitole evocă Epoca de înflorire a culturii medievale româneşti. Romanitatea şi continuitatea neamului reflectată în opera oamenilor de cultură români (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir), Lupta de emancipare a românilor din Transilvania (iluministul Ioan Inochentie Micu (înnobilat Klein), episcop al Bisericii române unite cu Roma din Transilvania între1728-1751, cu al său Supplex Libellus (1744), marea mişcare socială şi naţională condusă de Horia, Cloşca şi Crişan (1784) şi apoi Supplex Libellus Valachorum (1791), pentru ca, în capitolul 6, intitulat Conştiinţa de neam – matrice a conştiinţei naţionale, să sublinieze rolul Şcolii ardelene, mişcare politico-culturală cu rol esenţial pe calea renaşterii naţionale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea (Samuil Micu, Gh. Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu etc.), urmând evocarea rolului benefic pentru emanciparea românilor din zona noastră al militarizării celor 44 de comune româneşti şi constituirea Districtului autonom grăniceresc al Năsăudului (1861-1876).
Capitolul 7, Evenimente istorice, fapte premergătoare unităţii naţionale şi statale. Aprecieri ale unor călători străini despre ţinutul nostru, evocă rolul jucat de grănicerii năsăudeni şi impresiile unor călători străini în aceste locuri, aceştia convingându-se că „locuitorii Ţării Româneşti, Moldovei şi «în aproape toate localităţile din Transilvania» unde românii alcătuiesc comunităţi săteşti în întregime , formează o singură naţiune“ (p. 84). Sunt comentate şi revoluţiile române din 1821 (Tudor Vladimirescu) şi 1848-1949, subliniind şi rolul unor cărturari precum George Bariţiu, Timotei Cipariu, Eftimie Murgu, Simion Bărnuţiu, Andrei Mureşanu. Moment crucial în istoria românilor, Unirea Principatelor Române (5 şi 24 ianuarie 1959), constituirea statului naţional român a reprezentat „sâmburele de lumină a viitoarei Românii Mari“ (p. 109), iar Războiul de independenţă a României (1877-1878) a ilustrat şi el puternicul sentiment de „unire-n cuget şi-n simţiri“ al tuturor românilor, în ciuda graniţelor aşezate brutal „în mijlocul ţării“ de înrobitoarele stăpâniri (p. 111). Consideraţii pertinente sunt dedicate mişcării memorandiste (1892-1894), cu evidenţierea rolului celor 34 de persoane din judeţul Bistriţa-Năsăud, cu deosebire al protopopului greco-catolic din Rodna, Gherasim Domide (1856-1909).
Capitolul 8, Spre întregirea neamului şi a ţării, tratează lupta românilor pentru unirea provinciilor nelibere (Transilvania , Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina şi Basarabia) înainte şi în timpul primului război mondial, apoi cazul unui „mare renegat şi trădător de neam“ – mitropolitul Vasile Mangra (1916-1918) (cel care, la intrarea, în 15/28 august 1916, a României în război, redactează o Circulară pastorală în care respinge războiul de eliberare a fraţilor ardeleni de sub asuprirea seculară, îndemnându-i să rămână supuşi înaltei stăpâniri), pentru a se încheia cu consideraţii despre Românii ardeleni pe diferite fronturi ale războiului mondial – nevoiţi să lupte „sub steaguri străine“. În finalul capitolului, autorul consemnează Declaraţia de la Darniţa: „Prima Alba Iulia“ a 1350 de reprezentanţi ai celor 130.000 de prizonieri ardeleni, bănăţeni şi bucovineni răzleţiţi pe toată întinderea Rusiei, de la Prut până la Vladivostok, dar care exprimau opinia a patru milioane de români, proclamaţie adoptată, la 16/29 aprilie 1917, pe insula Darniţa de lângă Kiev, prin care semnatarii dădeau expresie voinţei tuturor românilor din teritoriile de sub stăpânirea Austro-Ungariei de unire cu România liberă şi independentă, referindu-se apoi şi la alte acţiuni ale românilor de pretutindeni pentru unirea Transilvaniei cu ţara. Capitolul 9, Proclamarea dreptului de autodeterminare a românilor, analizează acţiunile Partidului Naţional Român şi ale secţiei române ardelene a PSD, reuniţi în Consiliul Naţional Român, în vederea „închegării întregului popor românesc într-un stat naţional liber“.
Capitolul 10, intitulat 1918 – Anul întregirii neamului şi a ţării, analizează amănunţit, pe aproape o sută de pagini, etapele înfăptuirii statului naţional unitar: Unirea Basarabiei cu România (9 aprilie 1918), Unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918) şi apoi Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România – încununare a luptei seculare a tuturor românilor. Subcapitolele acestei ultime părţi a cărţii definesc, pe baza unei documentaţii amănunţite şi cu ilustraţii semnificative, acţiunile din acele momente istorice ale ardelenilor, în general, şi ale celor din ţinuturile noastre, în special: constituirea consiliilor şi gărzilor naţionale din ţinutul Năsăudului şi Bistriţei, activitatea consiliilor şi gărzilor naţionale române, adunările de alegere a delegaţilor şi împuterniciţilor care să exprime voinţa de unire la Alba Iulia, plecarea spre Cetatea întregirii a năsăudenilor şi bistriţenilor, desfăşurarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia – 1 Decembrie 1918, cu hotărârile istorice luate atunci, pentru a se încheia cu consideraţii pertinente privind însemnătatea istorică a măreţei Adunări Naţionale Constituante de la Alba Iulia.
Pornind de la afirmaţia istoricului ardelean Ioan Moga (1902-1950) că „Învăţămintele trecutului luminează calea viitorului“, este evident faptul că lucrarea distinsului nostru concetăţean Ioan I. Bureacă se constituie într-un îndemn adresat nouă tuturor, celor de azi şi, cu deosebire, celor de mâine, de a urma exemplul înaintaşilor, unindu-ne cu toţii în străduinţe niciodată suficiente pentru asigurarea propăşirii prin veacuri a neamului nostru românesc.

Prof. Emil BĂLĂI

*Ioan I. Bureacă, UNITATEA – ÎNTREGIREA NEAMULUI ROMÂNESC – DORIRI CARDINALE ALE ROMÂNILOR , Bistriţa, 2015.