Ioan Pintea: Runcul meu, Ierusalimul meu

Cînd mergi să aduci Sfânta Lumină de la... Runc, de pe dealurile copilăriei...
Runcul meu, Ierusalimul meu
Primele imagini despre Invierea Domnului, văzute de mine, sunt cele pictate, naiv şi oarecum grăbit, pe pereţii din biserica satului meu. Erau, şi au rămas imaginile cele mai luminoase, cele mai pline de lumină. Le-am regăsit, la un moment dat, într-o pictură minunată de Rembrandt, despre Inviere. Un Hristos abia zărit, „întrupat” în lumină şi dătător de lumină. Semănau, într-un fel aparte, cu lumina soarelui care se revărsa în fiecare dimineaţă dinspre vîrful dealului împădurit şi deopotrivă pleşuv, numit Colnic, peste casa copilăriei mele. Pictura aceasta, soarele de după Colnic şi slujba din noaptea Invierii, slujită de părintele Petru, mai târziu de părintele Ilie, m-au făcut să înţeleg că Lumina este, de fapt, numele Domnului Hristos. Mă impresiona foarte mult reprezentarea Invierii. Pietrele din zidul mormântului gol, semănau foarte mult cu pietrele din gardul pe care bunicul Vasile îl ridicase în partea dinspre drum, mormântul era asemănător cu mormântul bunicii Sînzîiana, locul îngropării părea desenat şi copiat după cimitirul din spatele bisericii, lumina în care se oglindeau toate acestea era aidoma apei Idieciului, caldă şi cristalină.
In lumina aceea a Invierii am văzut, pe urmă, majoritatea scenelor biblice, evanghelice. Invierea lui Lază şi mormântul lui erau, de fapt, cîteva stânci năpădite de sălcii din Râpa în care mă jucam, intrarea în Ierusalim, o vedeam de fecare dată cînd intram în sat; aveam pe partea dreaptă o răstignire care există şi azi, cioplită în lemn de Pipău. Până şi printre oamenii din proximitatea Mântuitorului, pictaţi în naos, în scena crucificării, mai ales, îi recunoşteam pe vecinii mei. In scena Invierii dam peste câteva chipuri care semănau grozav cu mătuşile mele şi cu unchii mei. Aşadar, în mintea mea de copil, biserica era o prelungire a satului meu, cu suferinţele lui: biciuirea lui Iisus, cu bucuriile lui: nunta din Cana. Pînă şi Iisus avea parcă înfăţişarea, chipul cuiva dintr-un neam de-al nostru, nu prea îndepărtat, poreclit „de-al sfnţilor”. Mă întrebam mereu, căutam răspunsuri. De ce aceste asemănări? Cum de oamenii şi sfinţii pictaţi pe pereţii bisericii erau, la chip, ca şi runcanii mei? De ce locurile pictate: drumurile prăfuite ale Tării Sfinte, Iordanul, Grădina Ghetsimani, piatra/stânca în care era înfiptă crucea aducătoare de viaţă, aveau înfăţişarea celor din satul meu?
Slujba Invierii era momentul suprem în care toate cele pe care le observam şi le interogam de-a lungul zilelor, le înţelegeam cu adevărat. Cuvintele părintelui:”Veniţi de luaţi Lumină!” şi salutul pascal : „Hristos a Înviat!”,”Adevărat a Înviat!”sunt cele mai tari şi mai de neuitat cuvinte pe care le-am auzit în copilăria mea. Ele veneau ca un răspuns deplin şi definitiv dat întunericului de dinainte de aprinderea luminii, o replică dată la forfota şi vânzoleala din inima întunericului. Nu înţelegeam atunci de ce, totuşi, clipele acelea unice, noaptea aceea tainică şi luminată, era numită Noaptea Invierii. Am înţeles mai târziu...Din cărţile de teologie, din cărţile de literatură bună şi ziditoare. Din propria-mi viaţă. Din răspunsul dat de către doamna Monica Pillat lui Vasile Bănescu într-o carte recentă, fascinantă: ”Imaginaţia speranţei”: ”Intunericul este o experienţă pe care trebuie s-o traversăm, ca să găsim lumina”. Graţie soţilor Pillat ( Ion şi Maria) am înţeles şi Rusalimul meu de pe Idieci.
Lumina nu se aducea de departe, de peste mări şi ţări, cum se face azi. Ea venea, pe nevăzute, direct din altar, unul din cerurile bisericii noastre, graţie rugăciunilor părintelui. Cu lumina aceasta ne-am luminat şi casele, şi sufletele. Eram familiarizaţi cu ea. Imi aduc aminte cum la înconjurarea bisericii şi, mai ales la ieşirea din biserică, ne străduiam cu mîinile împreunate, să protejăm facăra lumânării, să nu se stingă, şi flacăra, aceeaşi flacără ca şi cea de la Ierusalim, probabil sesizînd grija noastră, nu ne ardea, nu ne frigea. Ii văd şi acum pe consătenii mei mergând încet, în tăcere, cu lumânările aprinse, strălucind în noapte, ca nişte mici oglinzi, fixate pe turtiţele cumpărate de mama Floare în Joia Mare din tîrg de la Năsăud. Aş putea spune, precum Marin Preda: ”Aventura conştiinţei mele a început...” într-o noapte de Inviere, când dintr-odată am înţeles că exist cu adevărat şi că lumea are un Dumnezeu. Un Dumnezeu milostiv, bun, iertător, care îşi trimite lumina, greu de priceput la mintea omului, până şi în acest sat de pământ şi de iarbă, unde maşinile ajung rareori, trenurile îl ocolesc, iar despre avioane şi elicoptere nici nu poate fi vorba.
Amintirile mele nu se sting. Sunt ca nişte lumini, răsar în mintea şi în inima mea instantaneu în fiecare an de sărbătorile Invierii. Nu concep înţelegerea Invierii, în ceea ce mă priveşte, fără aceste aduceri aminte. Am văzut Ierusalimul tîrziu, m-am închinat în Biserica Invierii de mai multe ori, am intrat în mormântul Domnului de cîteva ori, am văzut de nenumărate ori picturi celebre despre Invierea Domnului, am văzut în Betleem garduri din pietre la fel ca gardurile bunicului meu, am citit tratate teologice complicate despre Inviere şi în toate cazurile am fost emoţionat, impresionat, topit, copleşit. Cu toate acestea sufletul îmi spune că am Ierusalimul meu şi inima, softul în care stă înţelegerea Luminii, este cel mai adecvat loc în care se derulează imagini de neînlocuit despre Inviere. Ca să înţeleg ritualurile, teologiile înalte, lumina care vine de departe de la Ierusalim, am nevoie de datele Invierii de la Runc.
Faptul că acuma sunt preot şi că îi chem în noaptea de Înviere pe semenii mei să primească lumină e un privilegiu. Privilegiu de-a sluji şi privilegiu de-a fi împreună cu ei. Sunt un serv, de fapt, cum se spune aici în Transilvania, un servitor al Domnului şi al oamenilor. Cuvintele pe care le rostesc nu sunt ale mele, sunt ale Domnului...El, Domnul, le spune! Iar eu, care transmit aceste cuvinte, trebuie să primesc lumină, în primul rând eu, ca să pot, nu numai în noaptea Invierii, dar şi în zilele ce urmează, fără lumânări, fără candelabre, să o ofer, fără parcimonie, cu inima deschisă, celorlalţi. E vorba, poate, şi de lumina din Lumină, de lumina dobândită. Acea lumină primită ca bonus, pe deasupra, în copilărie, la Runc, din partea casei. A Casei Domnului, desigur!