Ioan Pintea, ucenicul şi prietenul monahului de la Rohia

             Cunoscut prin că rțile sale de căpătâi, intitulate ,,Jurnalul Fericirii ” și ,,Dăruind vei dobândi ”, Nicolae Steinhardt a cucerit publicul larg nu numai în mediile bisericești, ci și în cele culturale, naționale și internaționale. Monografii, cronici, dicționare, evocări, emisiuni de radio și televiziune, înfățișează oamenilor un monah sincer, deschis, care a abordat în mod admirabil cuvintele Mântuitorului ce i-au robit inima. El s-a bucurat de prietenia unor oameni minunați, cărora le-a acordat cele mai frumoase interviuri și dialoguri literare . Unul dintre aceștia este preotul și poetul Ioan Pintea, devenit ucenicul şi prietenul său cel mai devotat, căruia avea să-i împărtășească tainele vieții sale.  Drumurile lor s-au intersectat la vremea unei binecuvântate clipe, când s-au întâlnit în acel spațiu de mare sfințenie, la mănăstirea Rohia. Era un loc pe care Ioan Pintea îl frecventa încă din copilărie, după cum îl descrie în amintirile sale : ,,Un drum șerpuit care urca printr-o pădure, pe un deal. Mergeam acolo în copilărie, cu mama. Era un décor care mi se părea de basm, ireal. O pădure transformată de anotimpuri, adâncă, bătrână, plină de șoapte și de mister ”.

 Magia acestei priveliști l-a fermecat și pe Nicolae Steinhardt. Rohia a devenit pentru el o mănăstire de suflet, iar episcopul Justinian, pe care-l cunoscuse în acei ani, avea să-l lipească pentru totdeauna de acest spațiu. Aici a descoperit cea mai mare bibliotecă din Transilvania, care îl atrăgea ca un magnet. Cuprindea cărți din diferite domenii : literatură, teologie,, filozofie, istorie, știință și altele. Atracția pentru acel loc o avea şi tânărul din Runcul Salvei care revenea acolo ori de câte ori simțea că are nevoie să se încarce spiritual. Din amintirile sale am aflat că, într-un moment de revelație, sau de premoniție, când se afla în anul II la liceul din Beclean, a fugit la Rohia, hotărât să rămână acolo pentru totdeauna. ,,Am stat doar câteva luni. Într-o bună zi, a venit după mine miliția, dar și inspectorul de română, un om extraordnar, care avea să mă ajute după aceea. M-au convins să mă întorc în lume și am făcut-o cu inima îndoită, pentru că mă despărțeam greu de locul acela. În realitate, o parte din mine a rămas acolo, și am știut întotdeauna că o să mă întorc cumva într-o zi’’

Despre Nicolae Steinhardt a aflat tot de la episcopul Justinian, dar și din articolele publicate în revista,,Steaua”, pe care le citea cu nesaț. Pe viitorul său magistru l-a cunoscut personal în anul 1980, la o întâlnire din cadrul cenaclului ,,Seaculum” din Beclean, apoi la Bistrița și în nenumărate rânduri la Rohia, momente care au pus pecetea unei mari prietenii ce îi vor marca drumul în viață, așa cum, plin de satisfacție, avea să spună mai târziu : ,,El mi-a deslușit cumva drumul. Avea această vocație, a maestrului, dar eu simțeam între noi legătura, în primul rând cea sufletească. Și pe viață. M-a vegheat întotdeauna, s-a interesat întotdeauna de ceea ce făceam și ceea ce eram, a fost lângă mine mereu, apoi lângă mine și familia mea, pe care îndrăznesc să cred că a iubit-o, căci a făcut față de noi gesturi extraordinare ”.

Lecțiile profesorului  său predate în aer liber, însemnau înainte de toate o chemare spre cea mai frumoasă vocație. Legătura lor intimă, caldă, sufletească s-a păstrat până la 30 martie1989, când Nicolae Steinhardt s-a stins din viață. Înainte cu   două zile îi trimisese o scrisoare testamentară : ,,Dragă Ioane, o duc din ce în ce mai greu cu angina pectorală. Crize din ce în ce mai dese și mai dureroase. Se prea poate să nu mai am decât puțin… Aș dori totuși să încerc să las în urma mea o dovadă, o mărturie de credință creștină ”.

Și într-adevăr i-a lăsat moștenire  manuscrisele și dactilogramele păstrate în secret la Rohia, documente care, au stârnit apoi valuri scandaloase. Mărturisirile monahului nu s-au risipit însă în neant. Ioan Pintea le-a așternut în volumele : ,,Primejdia mărturisirii ”, o carte document care punctează momente esențiale din viaţa spirituală a lui Nicolae Steinhardt și, ,,Mic jurnal discontinuu : însemnările unui preot de țară ”, despre care se spune că, ,,are meritul de a fi marcat ieșirea la rampă a unuia dintre spiritele ,,noi” , dar autentice ale Ortodoxiei românești, care are multe de spus, mai ales pe fundalul mânjit de fariseismele contemporane”.  Dacă viața lui a fost un lung șir de suferințe, fiind condamnat la 12 ani de muncă silnică, sub acuzația că a uneltit împotriva regimului communist, trecând prin închisorile de la Jilava, Gherla și Aiud, , nici opera sa n-a scăpat de ochiul vigilent al securității.

            Manuscrisele sale erau confiscate, iar cele ajunse la tipar, cenzurate. Chiar și înmormântarea a fost supravegheată de securitate. Abia după 1990, opera lui Nicolae Steinhardt a intrat în atenția editorilor și a celor interesați de personalitatea acestui reprezentant al culturii și spiritualității românești.

           În cuvinte simple, dar pline de alese simţăminte, Ioan Pintea îi creionează un veritabil portret : ,, Era foarte special, felul în care mergea, felul în care vorbea, gesticula, zâmbea, totul era deosebit. Era luminos. Îi plăcea să se plimbe în nartură. De câte ori n-am mers împreună în Poiana Lighetului, sus, pe cărarea deasupra Rohiei, printre ierburi şi printre copaci, vorbind câte-n lună şi în stele. Ni se auzeau gândurile acolo, iar deasupra, printre crengi, se vedea cerul şi norii. Vocea lui îmi sună şi acum în urechi, era smerit şi puternic în acelaşi timp, privirea lui era în  permanentă mişcare, trădând extraordinara lui efeverscenţă interioară. Gesticula amplu. El nu doar spunea, ci el era ceea ce spunea’’.

          Pentru Ioan Pintea şi pentru contemporaneitate, monahul de la Rohia a rămas un model de intelectual rafinat care și-a trăit viața într-o perpetuă căutare a fericirii prin cultură și credință.