Ioan Sărățean: Adevărul este important chiar dacă uneori obstrucționat răzbate mai greu

După evenimentele din 22 decembrie 1989 am avut neșansa de a fi  inclus de emanații noii puteri în categoria mult hulită, ingrată, hidoasă și nedorită a “securiștilor - teroriști” și obligat să suport  consecințele, ce au decurs din aceasta. O primă măsură, am fost disponibilizat, supus la verificări, gratificat o perioadă cu o indemnizație de șomaj de 200 lei/lună, din care jumătate mi s-a reținut întrucât reprezenta rata la un împrumut CEC angajat după căsătorie pentru construirea și cumpărarea apartamentului cu două camere al familiei.

În atari condiții nu puteam acoperi nici minimum de cheltuieli  de ordin financiar ale familiei și nici cele legate de procesul instructiv-educativ al copiilor. Greu  de suportat s-au dovedit a fi și consecințele în plan moral. Mizând  pe blocarea căilor de autoapărare și autoprotecție personală, un ins nesăbuit din categoria celor cu convingeri beton,  ce  nu pot fi contraziși, ce se considera șugubăț, obișnuia aproape zilnic să se înfățișeze la biroul la care lucram, unde întreba: “sicuristul e aici ?”.

Pentru fiecare dintre noi demnitatea, cinstea, corectitudinea sunt componente de bază ale ființei umane, cu atât mai mult pentru un ofițer ce și-a servit țara și neamul  sub drapel. În condițiile existente am fost obligat să suport  consecințele în plan personal, familial, profesional, social și numai, ceea ce n-a fost foarte greu întrucât  în toată viața și activitatea desfășurată n-am terorizat decât sapa, hârlețul și căruțul cu care duc sau aduc câte ceva de la  grădină, pe care și acum  la vârsta a treia obișnuiesc să-l  trag după mine întrucât  îmi permite să mă proptesc și să-l folosesc la nevoie drept punct de sprijin ca  să nu ajung de minune sau să creiez probleme la lume.

Din Actul de urmărire penală de un volum impresionant, ce conține 500.000 de file şi 3.000 de volume, instrumentat de  Cătălin Ranco Pițu – fostul procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că, după 22 decembrie 1989, cei ce s-au căpătat la baierele noii puteri pentru a-și asigura legitimitatea au inventat prin dezinformare, diversiune, crearea și amplificarea unei atmosfere de teamă și prin alte modalități și metode cunoscute un dușman imaginar, cel securist-terorist.

De asemenea, securiștii-teroriștii au fost inventați pentru ca noua putere, să  garanteze impunitatea structurilor armate, care trăseseră în populație - la Timișoara, în 16-18 decembrie, la București, în 21-22 decembrie. La inventarea acestui dușman au contribuit atât prin comunicatele date la TVR cât și prin cele preluate de  mass-media. Cert e că, în 1989, nu am avut parte doar de o revoluţie autentică, ci şi de o lovitură de stat, cele două nu se exclud, ele pot coexista. Concluziile fostului magistrat converg cu cele  ale unor reputați analiști bazate pe documentări profesioniste  minuțioase.Adevărul este important chiar dacă uneori obstrcționat răzbate mai greu, iar pentru unii e tardiv. În acest scop preconizez să relaționez și să cer detalii robotului creației inteligenței artificiale,  care aidoma filozofului și învățatului umanist italian din perioada Renașteriilui Giovanni Pico della Mirandola (n. 24 februarie 1463, Mirandola – 17 noiembrie 1494, Florența), care cu siguranță știe totul și ceva pe deasupra. Adevărul este important chiar dacă uneori obstrcționat răzbate mai greu, iar pentru unii e tardiv.

La Bistrița s-a înțeles încă de atunci că evenimentele au intrat  po o turnură nefirească. În 23.12.1989, fostul nostru concitadin Lt. Bucur Vasile Remus, fiul unui regretat coleg,, student la Academia Tehnică Militară împreună cu alți colegi au fost chemați să apere sediul M. Ap. N., dar după ce au coborât din autobuz opt dintre ei  au fost  împușcați mortal.. În mod evident, niciunul n-a fost terorist.  

Tot atunci și după același scenariu  au fost uciși colonelul Gheorghe Trosca (1946 - 1989), locțiitorul comandantului Unității Speciale de Luptă Antiteroristă, împreună cu alți 7 colegi ai săi chemați  să apere sediul Ministerului Apărării Naționale, dar deși se cunoșteau împrejurările exacte ale producerii evenimentului întrucât au fost însoțiți de un reprezentant al Consiliului Națioanal al Frontului Salvării Naționale, victimele au fost prezentate drept teroriști, iar corpurile lor  expuse maii multe zile oprobiului public.

De remarcat e faptul că minți luminate au temperat zelul distructiv ale altor acțiuni preconizate a avea loc în acea perioadă cum a fost cea care viza organizarea unei reviste de front cu efectivele  USLA și ale Direcției a V-a de Securitate și Gardă în preajma unui stadion din capitală, care se puteau solda cu numeroase alte victime. Cum milităria presupune și inerente greutăți, suferințe, chiar sacrificii personal am fost obligat să mă  conformez.

De altfel, pe străvechile meleaguri românești ale Bistriței și Năsăudului, ale fostului Regiment II românesc de graniță, care, între 1763-1851, a stat de strajă la hotarele împărăției, a luptat cu eroism cu arma în mână și s-a remarcat pe toate câmpurile de bătaie ale Europei, ordinea, disciplina și buna rânduială fac parte din însăși factura psihică a locuitorilor săi, inclusiv a familiei noastre. Drept dovadă, după efectuarea serviciului militar obligatoriu,  tata a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent major. Au contat calitățile sale ostășești și faptul că fiind de meserie olar a asigurat vesela nu numai pentru leatul său, dar și pentru cel următor; Nicolae, un alt frate, care și-a satisfăcut serviciul militar obligatoriu la Craiova, în capitala Băniei, a revenit acasă cu gradul de sergent, Gicu, fratele mai mare, ființă de un altruism excepțional, cum altul nu-i, pe care cei din familie îl considerăm “frate și părinte la puterea a treia” pentru că a crescut, îngrijit și educat nu numai pe cei trei copii a lui, dar și pe frații lui minori orfani de ambii părinți și s-a ocupat nemijlocit și de creșterea și educarea nepoților Vasile Serețan, jandarmul campion de la Covasna și a surorii acestuia Maria Serețan, studentă masterand a Facultății de administrație publică și jurnalism ai căror părinți muncesc în afara fruntariilor țării, a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. A efectuat stagiul militar într-un detaşament de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii la  fostul Combinat metalurgic de la Călan,  deși în calitate de tutore și întreținător al fraților mai mici trebuia să fie exonerat de la obligațiile militare. În condițiile în care serviciul militar obligatoriu avea o durată de 2 ani și șase luni, iar la unele arme și unități chiar trei sau patru ani, autorul acestor rânduri a optat pentru cariera militară. Atitudinea adoptată a fost determinată de situația familiei noastre. În cei cinci ani de război şi ocupaţie străină, aceasta a cunoscut o involuţie continuă, de la rău în mai rău.

Tata, în toţi acei ani, a fost concentrat și obligat să muncească desculț, nemâncat, fără măsuri minime de protecția muncii amenințat mereu de teama că altfel va fi trimis pe front la un concasor de piatră spartă în Stația C.F.R. de la Suseni. Extenuat de muncă şi greutăţi s-a îmbolnăvit grav, starea sa de sănătate s-a agravat continu deoarece n-a putut beneficia nici de  asistenţă medicală de specialitate şi nici de medicamentele de care ar fi avut nevoie. La aceasta au contribuit în mare măsură și autoritățile vremii, care l-au deposedat de o suprafață de pădure situată pe Valea Muntelui, pe “Pârăul lui Ștremț”, la poalele Tomnaticului, pe care au inclus-o abuziv în amenajamentele silvice din care  își aducea pentru el și  părinți câte o căruță de vreascuri  pentru foc ori atunci când avea de ars câte un cuptor de  oale. Pentru a supraviețui a fost nevoit să vândă totul caii, căruța, uneltele agricole, harnașamentele, iar înainte ca eu să intru în clasa I s-a stins. Mama, rămasă văduvă la 33 ani, cu cinci copii de crescut, întreținut și educat, care de care mai mici, mai pricăjiţi și neajutorați, fără surse permanente de venit, cu casa care se zdruncina din cetori la o cea mai palidă adiere de vânt a făcut eforturi uriaşe pentru a ne întreţine şi îngriji în exclusivitate prin propria sa muncă. Cu un an înainte ca Vasile, mezinul  familiei, să intre în clasa I am primit o nouă şi cumplită lovitură. Cea care ne-a dat viaţă şi îndrumat paşii în primii ani  ai devenirii noastre ne-a părăsit şi ea, fiind răpusă de o maladie atroce și greutățile vieții. Nefericitul eveniment ne-a maturizat aproape instantaneu.

Aşa se face că la vârsta de 12 ani Gicu a fost angajat pe răspunderea fostului director al Fabricii de cherestea de la Suseni, Deutsch, cu încălcarea prevederilor Codului Muncii din 1951 în vigoare la acea  dată, care stipula că minorii nu pot fi încadraţi în muncă decât la împlinirea vârstei de 16 ani,  iar în  următor a fost angajat la vârsta de 13 ani, în aceleași condiții  celălat frate Nicolae. Amândoi au fost ajutați să-şi completeze să studiile, să urmeze şcoli profesionale  şi  de maiştri în domeniul industrializării lemnului, iar mai bine de patru decenii au devenit lucrători de bază ai unității.

Ca urmare a comportamentului lor exemplar am fost angajați temporar pe timpul vacanțelor și ceilalți frați ca să ne putem face rost de câțiva lei pentru rechizite, o cămășuță, un bilet la mozsi, un bilet de tren necesar  pentru a ne reîntâlni în atmosfera tihnită a casei părintești ori a altor trebuințe.

Adevărul este important chiar dacă uneori obstrcționat răzbate mai greu, iar pentru unii e tardiv. Probabil, nu întâmplător, datorită stresului m-am ales cu un neoplasm gastric operat cu stomă permanentă,. De asemenea “binefaceri” au avut parte și alți foști colegi.

E adevărat trebuie să recunosc și să mulțumesc Celui de Sus întrucât după încetarea perioadei active am înregistrat și o evoluție pozitivă în sensul că mi-am redobândit acuitatea vizuală, ceea ce-mi- permite ca indiferent de măsurile juridice și de altă natură ale autorităților să prezint tinerilor aspectele de mai sus pentru a evita greșelile antecesorilor.