La 27 noiembrie … 1940

   În după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 a fost ridicat de la vila sa din Sinaia de către un grup de legionari, savantul Nicolae Iorga, sub pretextul efectuării la București a unui interogatoriu. Cei care l-au ridicat și îl însoțeau, nu au ajuns însă până la București, deoarece după ce l-au torturat, l-au ucis cu 9 gloanțe lângă localitatea Strejnicu (jud. Prahova) abandonându-l la marginea drumului. Oribila crimă a fost descoperită pe 28 noiembrie de către un jandarm.

   Nicolae Iorga nu a fost un doctrinar sau ideolog politic dar s-a implicat activ în viața social-politică a României timp de aproape o jumătate de secol, contribuind mult la „renașterea națională”. Prin vastitatea cunoștințelor sale a devenit uneori incomod pentru anumite partide sau grupări politice. Atunci când a intrat în polemică cu legionarii, care erau adepții suprimării fizice a adversarilor, aceștia l-au înlăturat, așa cum au făcut și cu alți oameni politici ( ex. Armand Călinescu, Virgil Madgearu, etc.).

   Îmi amintesc de faptul că în anii studenției (1970-1973), am avut o întâlnire cu secretarul particular al lui Nicolae Iorga (nu îmi mai amintesc numele), care era un bătrânel simpatic și foarte comunicativ. Cred că a fost „prelucrat” dinainte ce și cât să ne spună, dar deși au trecut de atunci aproape 50 de ani, îmi aduc aminte de faptul că ne-a spus că N. Iorga era un bărbat corpolent și foarte viril, că uneori, îi spunea în franceză „cherchez la femme”, deoarece mai are ceva rezerve, cu toate că a avut 11 copii. Primii copii au moștenit capacitatea de a învăța foarte ușor limbi străine, și probabil de aceea sau din cauza regimurilor politice, au plecat din țară. (Ultimul descendent din România este soțul politologului Alina Mungiu).  Ne mai spunea secretarul că N. Iorga avea capacitatea de a învăța, până ajungea într-o țară, câteva expresii în limba acestei țări (în cazul în care nu o știa) și astfel putea să-și exprime unele idei. Avea un regret că, după dispariția „maestrului”, nu a reușit să pună de o parte mai multe cărți din vasta sa bibliotecă, ce s-a risipit foarte repede.

   Cam cu o săptămână înainte de a fi asasinat, presimțindu-și parcă sfârșitul, N. Iorga  a scris o poezie cu titlul semnificativ  „Brad  bătrân”.

   ”A fost tăiat un brad bătrân /Fiindcă făcea prea multă umbră / Și-atunci din pădurea sumbră / S-a auzit un glas păgân.

   O, voi ce-n soare cald trăiți / Și ați răpus strămoșul vostru / Să nu vă strice vouă rostul / De ce sunteți așa grăbiți ?.

   În anii mulți când el a fost / De-a lungul ceasurilor grele / Sub paza crengilor rebele / Mulți au aflat un adăpost.

   Moșneagul stând pe culme drept ,/ A fost la drum o călăuză / Și-n vremea aspră și ursuză / El cu furtunile-a dat piept.

   Folos aduse cât fu viu / Și mort, acuma cât se duce / Ce alta poate-a vă aduce / Decât doar încă un sicriu ”.

   Îmi mai amintesc faptul că la Institutul medico-legal Mina Minovici din București am văzut expusă pe un suport îmbrăcămintea ce o purtase N. Iorga atunci când a fost asasinat și urmele gloanțelor trase asupra sa.

   Tatăl soției mele, care în perioada interbelică a făcut ucenicia la un sas din Bistrița, îmi spunea, că întâlnindu-se cu sasul, după oribilul asasinat, acesta i-a spus „ați avut și voi un român deștept și l-ați împușcat ca pe un câine !”.

   În alcătuirea „însemnărilor” mele, m-a ajutat mult îndemnul marelui istoric care spunea că „numai atunci când fiecare localitate, fiecare colț de țară, vor avea scrisă istoria lor, vom avea scrisă în întregime istoria națională”, dar că, pentru lumea satului aceasta este o întreprindere foarte dificilă, deoarece, „sătenii nu scriu letopisețe, nu sapă pisanii în lespezi de piatră, ei se întorc, de cele mai multe ori neștiuți, în pământul strămoșilor”.